Poate câteodată te gândeşti la femeie, la bani, la băutură, la putinţa de a face pe deşteptul şi nu te simţi ispitit să treci la faptele păcătoase legate de acelea. Dar însăşi încrederea că stai tare prin tine e un păcat. E păcatul mândriei. Deci şi atunci cheamă numele lui Dumnezeu, ca să-ţi trezeşti conştiinţa că liniştea ta o datorezi Lui. Căci de la mândrie foarte uşor poţi aluneca la vreun păcat din cele de care-ţi vorbesc gândurile amintite.

Numai dialogul cu Dumnezeu te apără de mândrie, arătându-ţi cât de mare este El şi cât de mic eşti tu. Nu trebuie să ai niciodată conştiinţa că eşti singur nici în cele bune, nici în cele rele. Sentimentul că eşti singur în cele bune se asociază cu mândria; în cele rele, cu disperarea. Numai din comuniunea cu Dumnezeu ai smerenia şi liniştea, nădejdea şi încrederea. Iar când chemi numele lui Dumnezeu, însuşi El vine de faţă. Nu ne putem pune în legătură cu cineva de la distanţă decât chemându-l pe nume, sau gândind la numele lui.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, II, Editura Doxologia, 2013, pp. 30-31)