Odată, în timpul războiului, măicuţa M. veni la părintele ca să ceară binecuvântare pentru a-i face procesiune de înmormântare surorii ei, ce locuia într-un sat distrus de nemţi, şi despre care credea că murise în bombardament. Ajungând la el, părintele a întrebat-o:

– Ea te ajuta pe tine cu ceva?

– Da, Părinte, întotdeauna mi-aducea lapte şi pâine.

– Atunci nu va arde în foc şi nu se va îneca în apă!

Măicuţa insista în continuare pentru binecuvântare, ca să-i facă slujbă de înmormântare.

– Du-te cu Dumnezeu, ţi-am spus, şi lasă-mă să-mi văd de ale mele, îi spuse părintele şi s-a apucat de treabă.

Însă, ea n-a crezut cuvintelor părintelui şi s-a dus la un alt preot care i-a dat binecuvântare pentru înmormântare. A făcut tot ce era de făcut pentru înmormântare, dar mare i-a fost mirarea când, a doua zi, după înmormântare, o vede pe sora sa că vine la dânsa, vie şi nevătămată, aducându-i pâine şi lapte.

Părintele Lavrentie s-a supărat foarte tare când a aflat de neascultarea măicuţei, spunând:

– Pentru ce mai veniţi la mine să întrebaţi dacă până la urmă faceţi tot cum vă duce capul, dacă faceţi tot ce vreţi voi?

(Sfântul Lavrentie de la Cernigov, Viaţa, învăţăturile şi minunile făcute de Dumnezeu prin acest mare Părinte, Editura Credinţa strămoşească, 2003, p. 35)