„Numai cel ce iubește vede pe cel iubit așa cum este el în realitate”

Dragostea surprinde ceea ce este dat virtual în om, posibilitățile lui unice de devenire și-l ajută să devină așa, în realitate.

Surprinzând frumusețea chipului se întrevede și realizarea lui în asemănare, care este frumusețe dum­nezeiască. De aici atitudinea inexplicabilă pentru ceilalți a celui ce iubește. Nu vede lipsurile, sau nedesăvârșirile persoanei iubite pentru că este uimit de frumusețea chipului dumnezeiesc din om și se minunează și mai mult de frumusețea realizabilă a chipului în asemănare. Căci: „numai cel ce iubește vede pe cel iubit așa cum este el în realitate” (Părintele Dumitru Staniloae, „Filocalia” VIII, 197).

Cine urăște păcatul mai mult decât sfinții? Și totuși sfinții nu văd păcatele altora. Și nu le văd, nu pentru că nu vor să le vadă, ci pentru că nu pot să le vadă din pricina dragostei. Ei văd în persoana umană o taină atât de adâncă și de minunată, că intuiesc în ea posibilități de depășire a oricărei stări de păcat. Și aceste posi­bilități se actualizează numai prin puterea dragostei (Ididem vol. IX, 545). De aceea zice și Sfântul Isaac Sirul că prin dragostea față de altul, „semeni sămânța virtuții în el”. Dragostea surprinde ceea ce este dat virtual în om, posibilitățile lui unice de devenire și-l ajută să devină așa, în realitate.

Să ne închipuim acum un lucru, care nu este nici utopic, nici irealizabil, și anume că creștinii ar privi cu toată seriozitatea și s-ar strădui cu toată sinceritatea și din toate puterile să îndeplinească cea mai sfântă po­runcă a Domnului Hristos: „Vă poruncesc să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit Eu”. Ce schimbare minunată s-ar petrece în societatea omenească! Pentru că dacă toți am iubi pe un om, ar fi aproape cu neputință ca acela să fie rău și astfel toți ar deveni buni. Lucru absolut realizabil, zic, pentru că porunca evanghelică a iubirii este dată pentru toată lumea și Dumnezeu nu a poruncit nimic imposibil. Iar dacă totuși vedem că este mult rău în lume și în jurul nostru, este semn că „s-a răcit dragostea la mulți”, pentru că „în starea de răutate a fiecăruia este implicată lipsa de iubire a celorlalți” (Părintele Stăniloae).

(Ieromonahul Petroniu TănaseChemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 86-88)

De la același autor

Ultimele din categorie