Au existat și există oameni care rabdă jigniri, deoarece, în trufia lor, socotesc ca fiind înjositor să se coboare până la nivelul acelora care și-au îngăduit să îi insulte. Așa s-a întâmplat cu un filosof păgân. Acesta mergea cu ucenicul său pe străzile Atenei și a fost insultat pe neașteptate de către un om fără educație. Ucenicul ardea de indignare pentru că învățătorul lui fusese insultat în acest fel. Însă filosoful și-a continuat netulburat drumul său. Ucenicul s-a mirat de această netulburare și l-a întrebat cum se explică aceasta. Filosoful i-a răspuns: „Dacă tu mergi liniștit pe cale, și o oarecare vită te atinge cu povara ce o poartă în spate, te vei simți jignit?”.

Cu asemenea trufașe „virtuți” îi educau uneori cei mai buni filosofi pe ucenicii lor. Însă, învățăturile lor despre virtute nu conduceau oamenii la desăvârșirea morală. Numai Domnul nostru Iisus Hristos ne învață despre adevărata virtute a răbdării, întemeiată nu pe egoism, nu pe mândrie, nu pe disprețuirea aproapelui, ci pe smerenie. Pentru Mântuitorul, nu există oameni care să fie trecuți cu vederea. Și cei mai de jos dintre aceștia sunt cei prea mici frați ai lui Hristos (Matei 25, 40). Pentru aceștia, Dumnezeu-Omul Și-a vărsat scump sângele Său (Romani 14, 15).

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Răbdarea. Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, București, 2007, pp. 11-12)