Scopul Schimbării la Faţă a Domnului s-a răsfrânt şi asupra naturii şi a creaţiei în general. Dar în primul rând s-a produs pentru oameni. De aceea, „prin lucrarea faptelor bune evanghelice, omul dobândeşte putere, stăpânire, atât asupra firii sale, cât şi a lumii care îl înconjoară”.[1]

Răsfoind paginile Vieţilor Sfinţilor identificăm unii sfinţi care şi-au transfigurat feţele lor în această viaţă. Momentul cel mai important era mai ales în timpul pătimirii lor.

Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina este una dintre cele mai frumoase şi înţelepte fecioare care au devenit mirese ale lui Hristos. La vârsta de optsprezece ani s-a întâlnit, la îndemnul maicii sale, cu un părinte duhovnicesc care, văzându-i buna rânduială şi înţelepciunea cuvintelor ei, „şi-a pus în minte s-o vâneze pentru slujba lui Hristos, Împăratul Ceresc. Astfel, a zis către dânsa: „Eu ştiu un tânăr minunat, care fără asemănare te întrece pe tine în toate darurile pe care ai zis că le ai; pentru că frumuseţea Lui întrece strălucirea soarelui, iar înţelepciunea Lui îndreptează toate făpturile, şi pe cele simţite, şi pe cele gândite. Apoi, vistieria bogăţiei Lui se împarte în toată lumea şi niciodată nu se împuţinează, ci cu cât este împărţită, tot mai mult se înmulţeşte; iar neamul Lui cel bun este negrăit, neajuns şi neştiut”.[2] La auzul acestor cuvinte, tânăra Ecaterina s-a tulburat cu inima şi „s-a schimbat la faţă”. Această transfigurare a fost cu puţin mai neînsemnată faţă de momentul în care Sfânta Ecaterina L-a văzut cu adevărat pe Hristos. În primă fază, a luat o icoană dată de omul sfânt şi, adormind, a visat pe Maica Domnului cu Fiul ei în braţe, „care dădea raze mai strălucite decât soarele. Dar Îşi întorcea faţa către Maica Sa, încât nu putea Ecaterina să-L vadă în faţă; deci a mers în acea parte, iar Hristos Şi-a întors faţa Sa şi de acolo”.[3] Lucrul acesta s-a întâmplat de mai multe ori, Hristos jignindu-o oarecum prin cuvinte de ocară la adresa ei. Ca să Îl poată vedea, a fost sfătuită să meargă la duhovnic şi să se lase învăţată dreapta credinţă. După ce a primit Sfântul Botez, a primit îngăduinţa lui Hristos de a Şi-o primi ca mireasă a Sa, încredinţare făcută prin primirea inelului de logodnă. Viaţa ei s-a schimbat radical din acel moment, „atât s-a schimbat de minunat, încât nu mai gândea nicidecum la lucrurile pământeşti, ci numai la preaiubitul său Mire cugeta ziua şi noaptea. Pe Acela Îl dorea şi de la Acela se povăţuia întotdeauna”.[4] La un moment dat, Sfânta Ecaterina a mers la locul în care se aduceau jertfe, iar acolo lumea a fost eclipsată de frumuseţea ei exterioară, „ceea ce era mărturie a frumuseţii ei celei dinăuntru”, după cum ne spune viaţa acesteia. A urmat în viaţa ei o serie de dialoguri cu cei mai înţelepţi filozofi din acele locuri, serie câştigată cu mare uşurinţă, având în vedere că Mirele ei era întotdeauna în preajma ei. Soţia împăratului, Augusta, are un vis foarte interesant, vis ce îi sporeşte dorinţa de a o vizita pe Sfânta Ecaterina în temniţă. Iată din ce consta visul: „Într-una din nopţile trecute am văzut în vedenie pe Ecaterina, şezând în mijlocul multor tineri şi fecioare frumoase, îmbrăcată în haine albe; şi atâta strălucire ieşea din faţa ei, încât nu puteam privi la dânsa. Iar ea m-a aşezat aproape de dânsa şi mi-a pus pe cap o cunună de aur, zicându-mi: Stăpânul Hristos îţi trimite ţie această cunună”. Interesant este că atunci când a putut ajunge în temniţă a văzut-o la fel ca în vis, strălucirea feţei ei „care înflorea cu dumnezeiescul dar” a mirat-o mult pe împărăteasă. Mirarea i-a fost şi mai mare atunci când a fost încredinţată că după trei zile va primi şi ea „cunună” pe capul ei din partea Împăratului. Sfârşitul muceniciei Sfintei Ecaterina a fost marcat de faptul că în momentul în care i s-a tăiat capul a curs din rană lapte în loc de sânge.

Multe alte exemple pot fi identificate în Vieţile Sfinţilor, însă important de ştiut este faptul că „lumina ce străluceşte în sfinţi este chiar lumina taborică a Învierii lui Hristos manifestată în diverse daruri şi puteri sfinţitoare. De aceea, ni se arată că «fără Învierea Dumnezeului-Om nu se poate explica nici apostolia Sfinţilor Apostoli, nici mucenicia mucenicilor, nici mărturisirea mărturisitorilor, nici sfinţenia sfinţilor, nici asceza asceţilor, nici minunile făcătorilor de minuni, nici credinţa credincioşilor, nici iubirea celor ce iubesc, nici nădejdea celor ce nădăjduiesc, nici rugăciunea celor ce se roagă, nici blândeţea celor blânzi, nici pocăinţa celor ce se pocăiesc, nici milostenia celor milostivi, nici orice altă virtute şi asceză creştină»[5]”.[6]

„Un lucru respirând, spre un lucru uitându-se mucenicii cei purtători de chinuri, o cale a vieţii aflând, adică moartea cea pentru Hristos, fiecare râvnind la sfârşitul altuia; o, minune! Întrecându-se a răpi chinurile ca pe nişte avuţii, ziceau unul către altul: De nu vom muri acum, dar tot vom muri şi vom sluji naşterii după datorie; să primim dar nevoia ca mare cinste, socotind lucrul cel de obşte ca şi cum ar fi al nostru; cu moartea să cumpărăm viaţa. Pentru rugăciunile lor, Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi”.[7]