Întotdeauna i-a avut ca model pe marii învățători ai Bisericii și niciodată nu a neglijat momentele logico-psihologice ale unei cuvântări omiletice, catehetice sau ocazionale. Ca un adevărat dascăl, s-a arătat deschizător de drumuri și mereu în actualitate cu frământările și evenimentele care au ocupat sfera politică, socială, culturală și spirituală din ultimele două decenii ale secolului XX. Ca preot paroh al bisericii „Sfântul Silvestru” din București, a știut să-i îndemne cu bun sfat pe păstoriții săi, în conștiința cărora a sădit perceptele evanghelice și buna morală creștină. Ca profesor al Facultății de Teologie Ortodoxă din capitală a fost o personalitate activă, colaborând cu înaltele medii academice, meritele lui în domeniul cercetării pedagogice fiind recunoscute pe plan național și internațional, el fiind atât un bun orator cât și un mentor al școlii teologice românești. Ca nimeni altul, Părintele profesor a intuit direcția învățământului teologic românesc. Concepţiile, atitudinile, valorile, competenţele profesorului îşi pun amprenta asupra activităţilor didactice desfăşurate de acesta. Mai mult decât în alte cazuri, profesorului i se pretinde vocaţie. „Vocația este îndreptarea omului spre o voce care-l cheamă. Dar vocea este aici într-un sens figurat. În nici un caz nu este vorba de vocea unei persoane străine de cel chemat. [...] Chiar când este vocea lui Dumnezeu care cheamă, şi atunci, poate mai ales atunci, acel chemat este presupus că nu este străin aceluia care cheamă”.

Iar părintelui profesor nu i-a lipsit niciodată tactul pastoral misionar și elocința bunului slujitor care, fără osteneală, i-a slujit prin cuvânt pe păstoriții săi în multele conferințe susținute în întreaga țară și chiar și peste hotare. Modelul permanent al părintelui Galeriu a fost Mântuitorul Iisus Hristos la Care se raporta de fiecare dată când trebuia să dea cuiva vreun sfat. Avea darul interpretării și exegezei textului evanghelic, dar și capacitatea de a întări cele afirmate în cuvântările sale prin citate scripturistice și patristice. De asemeni, urma modelul marilor Părinți ai Bisericii, având o sensibilitate deosebită față de Părinții Capadocieni și Sfântul Ioan Gură de Aur. Educaţia reprezintă pentru Sfinţii Părinţi un demers complex, care necesită un efort susţinut din partea educatorilor, asemănaţi cu luptătorii din arenă, care se antrenează şi luptă după reguli stricte: „Suntem, dar, luptători, trebuie să ne luptăm după lege. Există multe lupte şi cel ce astăzi a fost biruit, mâine se ridică. Se îndreaptă mai întâi spre răsplată, iar apoi spre cunună. Oare luptătorul are vreme de odihnă odată ce şi-a înscris numele în luptă?”. 

Ne propunem, să prezentăm câteva metode didactice și principii pe care părintele le-a avut tot timpul în vedere atunci când a conferențiat și a predicat în fața celor care i-au cerut sfat sau au venit să-l asculte. Din sfera pedagogiei aplicate, în cuvântările sale putem observa, în mod deosebit utilizarea metodelor de comunicare orală. În primul rând părintele s-a arătat un bun transmiţător al cuvântului prin metodele de comunicare orală. Pentru început arătăm că el a fost un bun povestitor. Povestirea reprezintă metoda expozitivă prin care sunt comunicate oral întâmplări, fapte, evenimente reale sau imaginare petrecute într-un anumit timp şi spaţiu, cu scopul însuşirii noilor cunoştinţe, dezvoltării unor sentimente şi formării unor atitudini pozitive la ascultători/ elevi. Povestirea poate deveni o artă în măsura în care dascălul stăpâneşte tehnica abordării acesteia. „Dascălul care ştie povesti bine, a pus mâna pe elevi. A ţine o predică bună este mult mai uşor decât a povesti bine: un povestitor nu bate la toate uşile; el, acum stimulează fantezia, acum unduie sufletul şi inima, acum te înveseleşte, acum trezeşte în suflete tristeţea şi spaima”. 

Prin povestire sunt atinse şi evidenţiate cele mai sensibile resorturi ale sufletului uman, ceea ce face ca povestirea să poată fi utilizată cu succes la toate vârstele. În textele biblice sunt prezente exemple de utilizare a povestirii în educaţia religioasă, în special sub forma pildelor. Gabriel Liiceanu îi adresează Părintelui Galeriu o întrebare la care marele profesor răspunde printr-o povestioară cu tâlc. Întrebarea suna aşa: „De ce nu se poate crește spiritual în afara relației maestru – discipol, de ce este nevoie de o relație personală? Ce te învață maestrul, ceva de peste învățătură sau de dinaintea ei?” Utilizând metoda povestirii, Părintele Galeriu a exclamat: „Voi răspunde printr-un exemplu. Purta un om în el o «subterană de rele». Ce să facă? I-a fost rușine să meargă la duhovnic. S-a dus în câmp, a făcut o mică groapă și acolo și-a spus toate ticăloșiile vieții. Peste un timp, când s-a întors acolo, din acea groapă răsăriseră mărăcini și plante otrăvite. De unde? Din microbii răului din el. Relația personală este necesară fiindcă este o relație firească, fundamentală. (...) Faptul capital, persoana umană se realizează numai în relație cu o altă persoană”. 

În cuvintele sale de învăţătură, foarte des, Părintele foloseşte ca metodă explicaţia. Explicaţia este metoda expozitivă prin care se lămureşte o noţiune (un nume propriu, un termen necunoscut, o idee sau un concept), un fapt (o nara dune, o parabolă, o figură de stil, un verset din Sfânta Scriptură, o poruncă dumnezeiasca, o normă morală). Cu alte cuvinte, explicaţia se referă la dezvăluirea, pe baza unei argumentaţii deductive, a unor date noi. In acest sens, cel care conduce procesul educaţional enunţă mai întâi cu claritate o definiţie, o regulă, un principiu sau prezintă un fenomen, un cuvânt nou, o expresie, o situaţie şi numai după aceea analizează şi exemplele sau argumentele, adică premisele cauzele, relaţiile sensurile, interpretările sau aplicaţiile posibile. Deşi explicaţia este o cale uşoară, rapidă şi eficientă de obţinere a unor cunoştinţe noi, totuşi nu se poate face abuz de ea. Metoda explicaţiei presupune o dezvăluire pe baza unei argumentaţii deductive a adevărului, prilej cu care se pun în mişcare operaţii logice mai complicate precum inducţia, deducţia, comparaţia, sinteza, analiza sau analogia. Explicând afirmaţia Mântuitorului „Să-şi ia crucea sa”. Fiecare să-şi ia crucea sa şi chiar „în fiecare zi” (Luca 9, 23), Părintele Galeriu explică într-un mod aparte şi de o profunzime teologică proprie orizontului său cultural această afirmaţie. „În mod obişnuit, când noi vorbim de cruce, înţelegem mai întâi: nevoinţă şi încercări; sau boală, suferinţă, moarte. Dacă însă în toate acestea, care alcătuiesc crucea mea, rămân singur, le port singur, cu puterea şi orizontul meu mărginit, în care dincolo de suferinţă şi moarte nu mai văd nimic decât sfârşitul, atunci, lipsit de „harul şi adevărul” (Ioan I, 17), de lumina şi puterea lui Hristos, lesne mă pătrunde neliniştea, descurajarea, cu întrebări fireşti, ca, de pildă: în lumea aceasta a Ziditorului, în care pentru creştin fapta ziditoare justifică existenţa, viaţa, binele însuşi, ce rost are o suferinţă oarbă? Nu e absurdă, „nebunie”, cum spune”. 

Profunzimea explicaţiilor sale se pot observa în modul de abordare a subiectului şi în comparaţiile şi asocierile făcute. Ca un adevărat predicator creştin, Părintele Galeriu nu se îndepărtează de cuvântul Evangheliei şi îl înfrumuseţează cu explicaţii ale trăirii intime familiale: „Crucea înseamnă schimbul de iubire între Hristos şi mine, între mine şi aproapele; este un schimb de euri, de vieţi, în care îl înţeleg, îl cunosc; simt că trăiesc aspiraţia sau durerea, destinul semenului meu ca pe ale mele, aşa cum simte mama, ca pe ale ei, bătăile inimii, dorurile şi durerile copilului său. Crucea este revelaţia însăşi a iubirii şi vieţii Prea Sfintei Treimi, în inimile noastre. E locul de întâlnire, comunicare şi unire cu Dumnezeu şi întreolaltă”. 

În prezent se remarcă o vădită tendinţă de intensificare a dialogului maestru-ucenic: considerat ca una dintre cele mai active şi mai eficiente modalităţi de instruire. Părintele Galeriu a folosit adesea în dialogurile sale aceste metode interogative cărora le-a dat o conotaţie aparte şi de interes public, social şi pedagogic. Aşa se explică de ce preocupările domniei sale, legate de perfecţionarea conversaţiei şi a dezbaterii cunosc, în ultima vreme, o adevărată efervescenţă, exprimată în numeroase cercetări didactico-metodice. Părintele a ştiut şi a utilizat aceste dialoguri ca modalitate de instruire şi cercetare prin descoperiere a unor conţinuturi care, în mod firesc, aparţin naturii omului care vrea să cunoască. El a considerat că stă în firea omului (şi cu atât mai mult a generaţiilor de astăzi) nevoia exterioară de a întreţine un larg schimb de informaţii şi idei, de impresii şi de opinii, de a se exterioriza în comunicarea cu ceilalţi, ceea ce constituie un bun prilej de stabilire a unor relaţii socio-afective, de înţelegere reciprocă şi de cooperare. Întrebat fiind dacă vehiculata sintagmă „crede și nu cerceta” există în Sfânta Scriptură şi care este originea acestor vorbe, părintele a răspuns într-un mod magistral: „Nu, nici vorbă, nici pomeneală! Eu cred că unii, în diverse dialoguri cu teologi, și mai cu seamă în mediul apusean în care o vreme folosința Scripturii a fost interzisă poporului, ca nu cumva acesta să o interpreteze greșit și să fie prilej de erezii, atunci probabil s-a ivit această sintagmă străină, pusă ignorant și malefic pe seama Sfintei Scripturi” . Întodeauna nu a lăsat, ca un raspuns direct, să fie doar părere personală, ci a continuat cu explicaţii şi argumente solide. Deşi este renumit pentru răspunsuri scurte şi obiective, încărcate de un anume simbolism şi consens dogmatic propriu gândirii sale profunde ce se năştea din profunzimea trăirii sale interioare, Părintele Galeriu nu s-a zgârcit niciodată în a argumenta întrebările adresate de diferite personalităţi culturale. Este şi cazul Domnului Profesor Andrei Pleşu. Părintele îi aduce, nu numai răspunsul pe care însuşi profesorul îl intuia, ci şi modul de raportare la valorile cunoaşterii: „Nu cunoașterea a interziso Dumnezeu, căci ea este un dar al Duhului Sfânt, așa cum este consemnat în cele șapte daruri de către profetul Isaia în capitolul 11, versetele 1-3. De altfel, ignoranța este un păcat foarte grav, și așa și este, căci un creștin autentic nu poate fi prost. În Evanghelia Sfântului Ioan, la capitolul 17, Mântuitorul, în rugăciunea arhierească, spune: «Iar viața veșnică aceasta este, să Te cunoască pe Tine Singurul, Adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos, pe Care Tu L-ai trimis». A-L cunoaște înseamnă implicit a cunoaște creația, făptuirea Lui, pentru că «toate printr-Însul s-au făcut și fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut». Așadar, nu este vorba de interdicția cunoașterii, ci de oprirea cunoașterii ambigue”.

Părintele Galeriu a arătat, în mod explicit, că întreaga pedagogie a lumii stă înaintea devărului suprem care S-a descoperit ca persoană şi nu ca principiu: „Mântuitorul Îşi comunică mesajul începând totdeauna prin: «Amin, Amin spun vouă!» Cum se cunoaşte, termnenul amin, din verbul ebraic «aman» = a susţine, a avea sprijinul (obârşia) sus, e unit cu radicalul «emet» = adevăr. De aceea «Amin, Amin…» se înlocuieşte adesea, în traducere, prin: «Adevăr, Adevăr…». Hristos poartă în El Însuşi Adevărul; îl revelează şi îl comunică”. Influenţa pedagogică a Bisericii este deosebit de importantă. Biserica poartă pecetea infailibilităţii, deoarece îl are drept conducător nevăzut pe Mântuitorul Iisus Hristos, căci Dumnezeu-Tatăl „L-a dat pe El cap Bisericii, care este Trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 22- 23). Ea ne face părtaşi la tainele vieţii supranaturale şi are „misiunea de a educa umanitatea întreagă pentru a o face demnă de viaţa supranaturală. Părintele adesea arăta că nu există loc de mai mare prezenţă a lui Dumnezeu decât în Biserică şi aici Hristos este cunoscut prin Sfintele Sale Taine, porţi ale harului şi mijloace de mântuire. Aceasta este voinţa Mântuitorului, ca El să fie cunoscut prin Biserică. Această instituţie divino-umană a fost lăsată să păstreze şi să propovăduiască învăţătura Sa, Biserica în virtutea acestei directive fiind infalibilă. „Căci Dumnezeu – și aici este taina – a creat lumea aceasta, dar și-a logodit-o Lui prin harul Lui. Harul lui Dumnezeu este inelul nostru de logodnă cu Dumnezeu. Și El a devenit Mirele Bisericii (așa Îl numește și Scriptura, și Biserica) spre a ne cununa Lui; și faptele acestea sunt logodnă a Împărăției” 10 . Prin prezenţa şi spiritul său de sacrificiu, prin învăţătura şi caracterul său de mare învăţător, Părintele Profesor se înscrie în rândul marilor propovăduitori ai credinţei creştine din veacul al XX-lea. El ne-a prezentat, prin viaţa şi opera sa, un exemplu de elocinţă, un spirit de devotament a slujirii prin cuvânt şi învăţătură. El rămâne, în conştiinţa generaţiilor viitoare, un exemplu pentru predicatorul şi apologetul contemporan. A utilizat, în cuvântul său de învăţătură, întregul sistem al metodelor şi practicilor pedagogice, dovedindu-se un adevărat model pentru dacălul creştin contemporan. Modelele sale biblice, spiritul său de o profunzime şi o cultură de invidiat, dar şi experienţa sa profesională îl fac pe Părintele Galeriu un exemplu pentru întreg arealul practic, sistematic şi biblic din cadrul instituţiilor de învăţământ teologic. (Pr. Teofil Olaru, Parohia Gura Bohotin, Prot. Iași 2)

Bibliografie 

1. Galeriu, Părintele, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Sorin Dumitrescu, Dialoguri de seară, Editura Harisma, București, 1991. 

2. Galeriu, Părintele, Predica la Duminica a XXVIII-a după Rusalii - Pilda celor poftiți la cină, în „Ziarul Lumina”, 15 decembrie 2010. 

3. Galeriu, Pr. prof., Constantin N., „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu VIII, 34), în „Glasul Bisericii”, nr. 3-4, 1979. 

4. Grigoraş, Costachi, Mergând, învăţaţi toate neamurile!, Editura Trinitas, Iaşi, 2000. 

5. Joița, Elena, Management educațional. Profesorul-manager: roluri și metodologie, Editura Polirom, Iași, 2000. 

6. Sfântul Ambrozie cel Mare, Episcopul Mediolanului, Despre pocăinţă, trad. Andreea Stănciulescu, Editura Cartea Ortodoxă şi Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004.