„Fecioară” – titlul prin excelență al Maicii Domnului

Evlavia mare a poporului binecredincios pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu se oglindește în mulțimea de numiri care îi sunt atribuite. Unele din aceste formule de adresare sunt epitete de origine biblică, altele s-au popularizat prin paraclisele Maicii Domnului și Imnul Acatist (cunoscut mai bine ca Acatistul Bunei Vestiri). Mai sunt însă și alte surse pentru această pleiadă de metafore adresate Preacuratei, precum imnuri de la slujbele bisericești cuprinse în Octoih, Mineie, Triod ori în cărți specifice precum Theotokarion-ul sau Canoanele Maicii Domnului, o serie imnografică de șapte (numărul zilelor săptămânii) înmulțite cu opt (numărul glasurilor muzicale bizantine), adică nu mai puțin de cincizeci și șase de sofisticate poeme. Cea mai vizibilă „listă” a acestor numiri o reprezintă lunga rugăciune de la sfârșitul Acatistului mai sus menționat. Dar nici așa ele nu se epuizează. Nu e de mirare că autorul Paraclisului Maicii Domnului exclamă la un moment dat: „Cu ce podoabe de cântări vom lăuda pe Maica lui Dumnezeu...?” (Al doilea Paraclis al Maicii Domnului, Laudele, imnul II).

Cu siguranță, după cel mai popular dintre nume – „Maica Domnului” – care desemnează maternitatea prin excelență, următorul titlu de cinstire ca frecvență și ca greutate teologică este acela de „Fecioara Maria”. Lauda repetitivă a Imnului Acatist este „Bucură-te Mireasă, pururea fecioară!”, așadar o cinstim pe Maria atât pentru că e cea prin care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, luând chip omenesc pentru noi, dar și pentru neegalata ei curăție sufletească și trupească. Expresia „Maica Precistă” chiar reușește să combine cele două aspecte, cuvântul slavon „precista” traducându-se în românește prin „preacurata”. 

Fecioria, odinioară și azi

Pururea fecioria Maicii Domnului este, desigur, model de curăție pentru toți creștinii, dar mai ales pentru călugării și maicile care au depus, la intrarea în cinul monahal, votul castității perpetue. Mai sunt și mireni care, fără să fi făcut vreun legământ solemn, rostit înaintea altarului, în fața unei comunități, își trăiesc fecioria în taina inimii. Își iau asupră-și un angajament foarte serios și oarecum greu de purtat, într-o lume care azi, adesea, transformă fecioria până la căsătorie în obiect de batjocură și ironie deșănțată. Altădată, fecioria era motivul purtării rochiei albe și a voalului de către mireasă, la slujba nunții, iar cununiile mirilor erau trofeele curăției lor păstrate până la momentul binecuvântatei însoțiri și nu doar simbolul viitorului sacrificiu conjugal pentru soț, respectiv soție. Astăzi, aceste simboluri nupțiale s-au erodat, devenind aproape numai obiecte care potențează solemnitatea momentului. Aceasta, însă, numai în ochii lumii secularizate, nu în rânduiala Bisericii. 

Pe vremuri, alături de valoarea sacrosanctă a fecioriei până la căsătorie, exista și una lumească, nu tot la fel de lăudabilă. Fata care nu avea parte de zestre, nu se putea aștepta la o însoțire de neam bun. Dacă această tradiție avea un avantaj, acela că responsabiliza pe părinți față de viitorul propriilor copii încă tineri, fiindcă însoțirea avea loc destul de devreme, exista și un mare neajuns, acela că unele fete rămâneau nemăritate din cauza sărăciei, în pofida cinstei și curăției lor. Ba mai rău, erau împinse de părinți ori într-o căsătorie cu forța, ori chiar și mai grav, către ceea ce azi numim „trafic de carne vie”.

Așa s-a întâmplat odinioară și cu fiicele bărbatului văduv salvate de la dezonoare de Sfântul Nicolae, care le-a lăsat peste fereastră în miez de noapte pungi cu galbeni ca să se poată mărita cu zestre și să evite batjocorirea lor iminentă. Iar de aici, Sfântul Nicolae, confundat de lumea modernă cu Moș Crăciun, a devenit simbolul celui care aduce daruri copiilor, celor nevinovați. 

O povestire cu final fericit: cinstea salvată a două fecioare

La fel s-a întâmplat și cu alte două tinere, pomenite în povestirea „Despre tinerele cele nevinovate, cărora le-a trimis din cer cununi Stăpâna cea prealăudată” (sau minunea a 14-a) din culegerea pioasă intitulată „Minunile Maicii Domnului”, tradusă din grecește și tipărită pentru prima dată în românește la Mănăstirea Neamț, acum mai bine de două sute de ani, iar de atunci în nenumărate ediții adăugite ori prescurtate. 

Despre onoarea celor două fete, restabilită de Fecioara Preacurată, amintește și un vers din cel de-al doilea Paraclis al Maicii Domnului („și acum...” de la cântarea a 5-a): 

„Milostivește-te spre mine, Maica lui Dumnezeu, precum te-ai milostivit spre cele două fecioare curate, trimițându-le lor cununi din cer”.

Compilatorul acestui florilegiu plin de învățături duhovnicești povestește cum o femeie nobilă, care întru cele cerești avea o mare evlavie la Maica Domnului, iar întru cele pământești avea două fiice foarte frumoase, a rămas văduvă. Sărăcind, potrivit cutumelor vremii nu mai putea să-și mărite fetele. Nemaiavând zestre pentru ele, nu le mai putea găsi soți pe măsură. Dar mama sărăcită nu s-a împăcat cu destinul crud al unei vinderi de-a dreptul a cinstei fiicelor sale, ci s-a dus cu ele la biserică și, înaintea icoanei Precistei, a rostit o rugăciune prin care îi cerea Maicii celei de sus să le fie ea mamă fetelor, ca astfel să le poată apăra fecioria. Rugăciunea s-a încheiat printr-un legământ, mama luând mâinile fiicelor și atingându-le de sfânta icoană, gest interpretat ca o predare a maternității de la mama trupească la maica duhovnicească. Și încă neajungând ele înapoi acasă, un tânăr misterios (probabil un înger) i-a dat evlavioasei mame o pungă de bani de la „împărăteasa cea cerească” pentru a rezolva starea fetelor, iar aceasta, cu mulțumire, a cumpărat ceea ce le era necesar pentru un trai decent. 

Istorisirea continuă amintind de privirea bănuitoare a vecinilor care, revăzându-le pe fiice în starea lor socială dinainte, au bănuit-o pe văduvă că și-a trimis fiicele la prostituție. Aceasta s-a mâhnit foarte tare de bârfele iscate și le-a trimis pe cele două fete înapoi înaintea icoanei Preasfintei Fecioare ca să li se facă dreptate înaintea oamenilor. Rugăciunea le-a fost ascultată la un praznic, atunci când multă lume se adunase la biserică, iar femeia cu fetele sale se afla ca de obicei la slujbă, ascultând predica. În acest moment un înger a intrat pe o fereastră și le-a dăruit fiicelor evlavioase două cununi, spunând că ele sunt trimise din ceruri „de împărăteasa, pentru semnul fecioriei voastre”. Această întâmplare neobișnuită, petrecută nu în taină ca majoritatea minunilor, ci înaintea unui public numeros, a stârnit mare vâlvă și a produs o schimbare extremă de opinie în rândul martorilor care apoi le-au însoțit pe cele încununate, cu mare cinste, până la casa lor. 

Povestirea despre cele două fete care au primit cununi din cer se încheie cum nu se poate mai bine: arhiereul cetății împreună cu oamenii înstăriți au ctitorit două mănăstiri, încredințând fiecăreia dintre cele două tinere fecioare cinstea stăreției, pe care ele au împlinit-o cu abnegație până la moartea lor.

Fecioria pecetluită de Maica Domnului este o cinste pentru veșnicie

Din această povestire greu credibilă, fiindcă – așa cum am amintit – minunile cel mai adesea se petrec în taină, iar sfinții și îngerii nu se fac văzuți în mulțimile de oameni, se extrag mai multe învățăminte.

Una dintre acestea are legătură cu concepțiile moderne ale mariajului. În zilele noastre s-a încetățenit tradiția căsătoriei din dragoste, ceea ce e un lucru frumos și o evoluție de la vechile rânduieli ale aranjamentelor nupțiale făcute de părinții mirilor. Azi nu mai e nevoie neapărat de zestre pentru o căsătorie, așa cum se cerea altădată. În schimb s-au născut alte obiceiuri care parazitează sfințenia nunții, precum obligația socială a organizării unei petreceri sofisticate, a cărei programare durează poate ani de zile. Întârzierea e cauzată de negăsirea localului potrivit, a hainelor potrivite de nuntă, a timpului potrivit pentru toți nuntașii etc., dar se găsește în schimb timp ca viitorii soți să își înceapă din plin viața conjugală, lipsindu-se de binecuvântarea dumnezeiască a curăției lor.

Lăsând la o parte acest comentariu care nu se referă direct la povestirea minunată, este de remarcat faptul că fecioria trupească își găsește valoarea în asociere cu credința în puterea lui Dumnezeu și nădejdea în ajutorul sfinților. Așa cum fecioria Maicii Domnului nu are un înțeles strict trupesc, ci mai ales unul duhovnicesc, acela al preocupării Preacuratei doar cu slăvirea lui Dumnezeu, tot la fel și cele două fete, crescute în evlavie de mama lor, își găsesc în feciorie cea mai de preț bogăție. Și au investit bine, așa încât nu și-au lepădat comoara aceasta nici pentru o căsătorie aranjată de ochii lumii, nici pentru o situație socială stabilă. 

În ceea ce o privește pe evlavioasa mamă, aceasta nu s-a lăsat intimidată de sărăcie și nu a căutat o soluție de compromis pentru fetele ei, scuzabilă poate moral datorită văduviei. Lăsându-și fetele în grija Maicii Domnului, ea nu le-a abandonat, ci le-a așezat sub o autoritate situată dincolo de valorile acestei lumi. Apoi, aflând de bănuielile necurate ale vecinilor cu privire la fetele ei, iarăși nu s-a lăsat intimidată, ci stăruind în nădejdea ei pentru ajutorul Împărătesei cerurilor, l-a și primit întocmai prin venirea unui înger nu în taina chiliei, ci în văzul tuturor. Bănuiala lumii, vorba spusă fără cugetare și ochiul rău nu se statornicesc împotriva dreptății lui Dumnezeu. Ele se spulberă în cele din urmă, prin rugăciune și răbdare.

Ar mai fi o chestiune demnă de remarcat, anume că încredințarea celor două fete de către mama trupească Maicii tuturor nu e doar temporară. Deși nu pare a fi vreun legământ perpetuu de feciorie, gestul acestei femei credincioase este tot un fel de consacrare. Iar Maica Domnului chiar are grijă de cei încredințați ei, ba le gătește o soartă mai bună decât le-ar fi aranjat-o orice părinte pământesc propriei odrasle. 

Ca o încheiere, s-ar mai putea adăuga faptul că fecioria și rugăciunea sunt semne ale maturității duhovnicești. Tinerelor fete li s-au zidit mănăstiri, iar ele au ajuns starețe peste multe alte fecioare. Deși cuvântul „stareț” se traduce din limba slavonă prin „bătrân” și desemnează, mănăstirește vorbind pe părinții, și maicile cu viață îmbunătățită, povățuitori pentru alții, cele două au ajuns la acea stare încă de la începutul vieții lor monahale. Aici se împlinește un cuvânt din Înțelepciunea lui Solomon (4, 8-9): „Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată”. Fecioria cea adevărată, prin urmare, e cununată cu înțelepciunea.