Suntem făpturi a căror existenţă se consumă într-o permanentă schimbare, într-o perpetuă devenire întru fiinţă, dinspre omul cel vechi întru omul cel nou ce va să fie (II Co. 4, 16). Viaţa statică, blocarea în gânduri, fapte, deprinderi nu face decât să reducă fiinţa noastră la un automatism demn de marca utilajelor, chiar mai rău. Şi acestea, în interacţiune cu omul, capătă o anumită memorie personală, pe când omul static se goleşte energiile fiinţiale, fiind refuzul tragic la existenţa fericită. Negreşit: Comoditatea întreţine frica de schimbare; Obişnuinţa creează lâncezeala sufletească, iar Bucuria este întreţinută doar prin ardere și prefacere continuă.

Rezistenţa sau împotrivirea la schimbare este, pe undeva, o împotrivire flagrantă la statutul nostru de fiinţe capabile să ne înnoim permanent. Este o blocare a sensului dinamic al întregii creaţii, care are prin însăși fiinţa ei adaugată intrinsec mişcarea de la o stare bună la o alta foarte bună sau de la binele firesc la binele din libertate, din proprie alegere. De altfel, însăşi raţiunea omului este aceea de a creşte da la chip la asemănare (Fc. 1, 26-27), fapt ce înseamnă o schimbare, o transformare, o înnoire continuă întru ceea ce i-a fost dat să fie.

Trăim într-un timp al schimbărilor agresive. Economia de piaţă şi tipul de societate consumeristă al vremurilor noastre propun drept temei al calităţii vieţii schimbarea. Nu contează că e vorba de timp, de idei, de lucruri, de locuri, de stări. Totul trebuie schimbat, cât mai repede şi cât mai des. În funcţie de puterea de adaptabilitate la schimbare eşti omul timpului, eşti pe val şi în top, sau nu.

Fiind vorba doar de schimbare cantitativă şi pur exterioară, aceasta este întotdeauna contraproductivă calităţii vieţii şi chiar împotriva statutului de persoană al omului. Este şi motivul pentru care toţi cei care ţin pasul cu aceste schimbări sfârşesc, până la urmă, în dezamăgiri crunte şi în amarnice deznădăjduiri, care aduc un crunt dezgust de propria viaţă.

Bineînţeles, că faţă de o astfel de propunere, orice om, sănătos aşezat în propria-i fire, rezistă, se împotriveşte instinctual, chiar dacă devine în ochii celorlalţi un retrograd şi un inadaptat social. Adesea, astfel de oameni sunt marginalizaţii sau proscrişii societăţii. Însă, din perspectivă teologică, tipul acesta de împotrivire la schimbare este cea mai bună strategie pentru a spori duhovniceşte. Logica e simplă. Schimbarea propusă de societate are drept bază şi scop întreţinerea exacerbată a nevoilor simţurilor trupului în detrimentul nevoilor sufletului, pe când, demersul duhovnicesc ţinteşte orientarea simţurilor trupeşti către desfătarea interioară, către duhul din noi (acolo de unde și provin), pentru ca cel mai mic să se supună celui mai mare, adică trupul faţă de suflet, nu invers.

Prin urmare, în experienţa duhovnicească vorbim de o altfel de schimbare. Practic, de o răsucire, deloc comodă şi chiar foarte dureroasă, despre care ne dau suficiente detalii părinţii filocalici.

Este evident faptul că, de data aceasta, opunerea sau rezistenţa la o astfel de schimbare, oricând ar surveni, este echivalentă cu abandonarea luptei duhovniceşti, cu ofilirea spiritului, cu moartea sufletească. Este ceea ce numim autosuficienţă, plictis şi lipsă de bucurie pentru ceea ce suntem, pentru propria viaţă.

În acest caz, rezistenţa la schimbare, la răsfrângerea fiinţei dinspre împrăştiere înspre esenţial, este cu adevărat o mare ratare. Se ratează singura posibilitate de a fi în contact viu cu tine însuţi, cu creaţia, cu Dumnezeu, în ritmul şi în starea cea mai potrivită omului.

Mai există totuşi şi o a treia posibilitate. Este o mixtiune cu totul nepotrivită, care tinde să preia controlul total în materie de atitudine faţă de schimbare. Este situaţia în care, unii oameni, crezând că sunt bine aşezaţi pe calea schimbării interioare (stare potrivită cu statutul propriei firi), afişează totuşi o rigiditate de nedescris şi, evident, foarte derutantă. De obicei, toţi aceştia sunt de fapt blocaţi în ceea ce se cheamă părere de sine. Şi-au construit cu mult sârg un eu fals, etic şi moral indubitabil, dar care, tocmai prin acest fals şi neonest comportament/tratament, ucid duhul din ei, din alţii, din tot şi din toate, pentru că nu vor a părăsi propriile păreri, „bunele lor vederi”, în care s-au trezit volens-nolens, pe care le-au acumulat fără discernământ şi pe care nu le-au supus măcar spiritului critic al verificării. Din păcate, de cele mai multe ori, aceştia se dau drept formatori de (false) conştiinţe, încurajând la respectarea unor legi şi norme de care ei înşişi sunt plictisiţi, dar la care nu pot renunţa pentru că nu vor, nu pot sau nu ştiu să pună altceva în loc.

Mă tem că pentru aceste situaţii și pentru astfel de oameni, soluţia se lasă aşteptată. Nici ei şi nici altcineva nu-i va putea convinge vreodată. Probabil ar fi nevoie de un nou Mântuitor, pe care însă, ar şti ei cum să-l condamne, ca să nu le strice liniştea aparent mulţumitoare. Ar avea ei suficiente argumente...

În realitate, nimic nu întreţine viaţa noastră mereu proaspătă, precum apa de izvor, decât o înnoire permenentă a „duhului minţii noastre” (Efs. 4, 23). O disponibilitate aparte de a ne lăsa conduşi de unda harului dumnezeiesc, care îmbăiază şi împospătează continuu fiinţa noastră şi toată viaţa creaţiei. Este o stare aparent banală în exterior, dar mereu în prefacere în interior. Este o sfredelire neîncetată a sufletului în tainele inepuizabile ale existenţei, sub călăuzirea Duhului Sfânt, din care reiese o stare de trezvie ce ştie a se bucura din orice, care vede în toate şi în toţi o singură minune: Minunea Darului Vieţii exprimată în mii şi mii de culori.