Mai dureros însă este că boala deznădejdii se strecoară și în inima celor care au îmbrăcat „haina mântuirii”, ba chiar și la unii din clerici, îndoiala pentru mântuirea sufletului se vede astăzi la mulți creștini, și nu numai la cei robiți de patimi sau străini de Biserică, ci și la unii care merg pe calea pocăinței, cu râvnă pentru adevărul sfânt. Ei văd stricăciunea dimprejurul lor, văd apoi lipsa cea mare de povățuitori, uneori văd și lipsa de credință la „cei din sfeșnic”, care trebuie să lumineze, și pentru asta se împuținează la suflet bieții creștini și unii se deznădăjduiesc. Cei care îmbrățișează viața monahală sunt mai adăpostiți de valurile lumești, dar și ei văd lipsa de spor duhovnicesc, și pentru asta îi cuprinde un fel de îndoială pentru mântuire, slăbănogindu-se la suflet. Prin aceste rânduri, eu nu caut să judec nici să osândesc pe cei ce au îndoială pentru mântuirea lor, ci mă silesc să le pun la îndemână un „tonic”, adică o doctorie întăritoare pentru suflet.

Îndreptarea noastră și izbăvirea de osândă am dobândit-o prin jertfa cea de pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, după cum n-au putut să scape de osândă toți aleșii lui Dumnezeu din Legea Veche, cu toate bunătățile lor, tot așa nici noi, cei de azi, nu putem să ne mântuim prin faptele noastre, fără darul lui Dumnezeu. 

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, în Profeții și mărturii creștine pentru vremea de acum, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2004)