Episcopul Melchisedec Ştefănescu de la Episcopia Romanului (1823-1892)

Venerabilul Episcop Melchisedec al Romanului a fost unul din cei mai luminaţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din a doua jumătate a secolului XIX.

Originar din comuna Gârcina, judeţul Neamţ, tânărul Mihail ‒ după numele de botez ‒ era cel dintâi născut din cei 11 copii ai preotului Petrache şi ai prezbiterei Anastasia Ştefănescu. Tatăl său a fost un bun preot şi un adevărat slujitor al Bisericii lui Hristos. El a păstorit parohia Gârcina timp de 50 de ani. Iar mama sa „a fost model virtuţilor femeii de ţară, cu deosebire, al soţiei preotului de ţară”. Dând copiilor lor o educaţie creştinească aleasă, cinci dintre ei au îmbrăţişat viaţa călugărească.

Cel dintâi chemat de Hristos a fost Mihail. Între anii 1834-1838 urmează Seminarul de la Socola din Iaşi. După ce stă patru ani de zile ca învăţător de sat, reia cursurile şi în anul 1843 este numit profesor de retorică, pastorală, istorie şi geografie, la seminar dovedindu-se un talentat dascăl şi catehet. În acelaşi an primeşte tunderea monahală cu numele de Melchisedec, iar în anul următor este hirotonit ierodiacon.

Fiind dăruit de Dumnezeu cu multă înţelepciune şi cu o viaţă duhovnicească exemplară, între anii 1848-1851 ierodiaconul Melchisedec îşi continuă studiile la Academia Teologică de la Kiev, înfiinţată de Mitropolitul Petru Movilă. Apoi este hirotonit ieromonah şi numit profesor de patristică, drept canonic, liturgică şi teologie comparată la Socola, unde funcţionează până în anul 1856. Pe drept cuvânt, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu a fost un eminent profesor ai Seminarului de la Socola, un devotat slujitor al Bisericii lui Hristos şi un neegalat pedagog şi părinte duhovnicesc al viitorilor candidaţi de preoţie. Numeroşi elevi formaţi de dânsul au ajuns buni preoţi, egumeni, profesori şi ierarhi aleşi în Moldova.

Arhimandritul Melchisedec, prin personalitatea şi cultura sa, ridică Seminarul la Socola ‒ cel dintâi seminar teologic din ţara noastră (1803) şi prima şcoală gimnazială din Principate cu predarea în limba română ‒ la nivelul unei adevărate academii teologice româneşti. Aici au crescut şi s-au format mii de slujitori ai sfintelor altare.

În anul 1856, arhimandritul Melchisedec este numit rector al Seminarului de la Huşi, reuşind în câţiva ani să-l reorganizeze în întregime, pe măsura celui de la Iaşi, cu local propriu, cu profesori buni şi la un nivel duhovnicesc satisfăcător. Aici s-au format peste o mie de preoţi buni pentru Biserica lui Hristos, pregătiţi cu părintească grijă de acest mare pedagog.

Între anii 1857-1859, arhimandritul Melchisedec a stăruit cu timp şi fără timp la unirea Principatelor Române, folosind cu multă înţelepciune, atât catedra, cât şi amvonul. El lua ca temelie a unirii românilor cuvintele Mântuitorului Care zice: „Precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia întru Noi una să fie” (Ioan 17, 21). El dovedea prin cuvânt şi faptă că unirea fraţilor români, de acelaşi neam şi limbă, de aceeaşi credinţă şi trăire creştină, este o datorie evanghelică sfântă, după modelul unităţii treimice şi al sfinţilor din Ceruri. Unitatea românilor, spunea el, va duce nu numai la întărirea naţională şi la risipirea vrajbei dintre fraţi, dar în aceeaşi măsură şi la întărirea Ortodoxiei româneşti, pentru a putea rezista prozelitismului religios străin, care căuta să dezbine Neamul şi Biserica noastră apostolică.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 462-463)