S-a prins de mâna mea cu putere, după ce m-a lovit, în încercarea de a-și găsi un echilibru. Se oprea tramvaiul, iar ea se împiedicase. Și neștiind cine și de ce a venit în felul acesta peste mine, ca un observator vedeam cum mintea se indigna la durere și căuta cu tot dinadinsul să o respingă. Să se revolte. Am privit-o, era speriată și își cerea iertare. Și mi-am spus: „Dacă nu ar fi avut cum să se țină de mine, oare ce ar fi pățit?!”. Și am fost bucuroasă.

Dar, mai mult decât atât, am conștientizat că m-am rugat în ultima vreme să se facă voia Domnului prin mine, nu doar pentru mine, ci și pentru cei din jurul meu. Și am constatat, și mai clar acum, că ajutorul oferit celorlalți, chiar involuntar și nepregătit, dar ca parte a proniei divine, aleg să cred, este un ajutor care doare.

Nu, nu este ca ajutorul pe care îl ofeream din dorința de a fi importantă în viața celuilalt, de a avea un rol cu care să mă identific. Și nici ca cel oferit dintr-o perfidă mândrie, că știu eu mai bine. Acest ajutor nu aduce dulceața aceea care se zaharisește înainte de vreme a gândului de a fi eu cea care am ajutat. Ci sfâșie bucăți de stări sufletești, și, mai degrabă spus, nu e doar un ajutor pentru celălalt, ci e un ajutor care se întoarce la mine, curățind ramurile uscate și neaducătoare de roade ce s-au încolăcit în inima mea.

Și privind mai înapoi, am văzut că aceasta nu era prima situație în care ajutorul oferit celuilalt a venit cu durere. Și cu neînțelegere. Și cu revoltă. Și dacă până acum mă țineam de un gând că așa e cel mai bine, acum mi-a fost dat, precum Tomei, să simt în mâna mea Adevărul și necredința. Și, deopotrivă, bucuria.

Îmi spunea o prietenă, printr-o scrisoare din aceea, cu miros de cerneală, că inima ei este încă de piatră, ce se lovește doar de pietre cu suflet. Coliziunile acestea, când pare că se dărâmă zidul – dar, de fapt, se construiește omul cel nou –, sunt pe cât de zbuciumate, pe atât de folositoare.

Și Doamne, dacă altă șansă nu ai să ajungi la inima mea cea de piatră, decât lovind cu putere, atunci ajută-mă să primesc aceste lovituri ca fiind spre viață. Căci, undeva în adâncul meu, acolo unde simțirea întrece logica, știu că sunt.