În vremea aceea s-a apropiat Iisus de Ierusalim și a venit în Betfaghe și în Betania, lângă Muntele Măslinilor, și a trimis pe doi dintre ucenicii Săi și le-a zis: Mergeți în satul care este înaintea voastră și, intrând în el, îndată veți afla un mânz legat, pe care n-a șezut până acum niciun om. Dezlegați-l și aduceți-l. Iar de vă va zice cineva: De ce faceți aceasta? spuneți că Domnul are trebuință de el și îndată îl va trimite aici. Deci au mers și au găsit mânzul legat la o poartă, afară la o răspântie, și l-au dezlegat. Și unii din cei ce stăteau acolo le-au zis: De ce dezlegați mânzul? Iar ei le-au spus precum le zisese Iisus și i-au lăsat. Și au adus mânzul la Iisus și ei și-au pus hainele pe el, iar Iisus a șezut pe el. Și mulți își așterneau hainele pe cale, iar alții tăiau ramuri din copaci și le așterneau pe cale. Iar cei ce mergeau înainte și cei ce veneau pe urmă strigau, zicând: «Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este Împărăția ce vine, a părintelui nostru, David! Osana întru cei de sus!». Și a intrat Iisus în Ierusalim și în templu și, privind toate în jur, iar vremea fiind spre seară, a ieșit spre Betania cu cei doisprezece. (Marcu 11, 1-11) (Luni în săptămâna a 35-a după Rusalii) 

Sfântul Marcu povestește, în textul Evangheliei acestei zile, despre momentul în care Domnul Iisus, fiind aproape de Ierusalim, a trimis pe doi ucenici să Îi pregătească o intrare aparte în sfânta cetate. Faptul că Se apropia de porțile inimii religioase și politice a lui Israel era cu siguranță cunoscut multora deja. Între timp, Mântuitorul fiind în apropiere, săvârșise în continuare vindecări miraculoase, precum a celor zece leproși, lângă un sat al Samariei (Luca 17, 12-19), a orbului de la porțile Ierihonului (Marcu 10, 46-52), iar totul a culminat cu învierea lui Lazăr în Betania (Ioan 11, 1-44), un sătuc aflat peste deal de Ierusalim. Vestea se dusese până departe și Domnul știa că nu va intra în cetate ca un anonim, deci Și-a pregătit cu atenție intrarea. Dar aceasta a fost diferită de aceea a unui rege sau a unui general victorios într-o bătălie. Oamenii Îl așteptau cu onoruri, dar El a ales să arate ce înseamnă smerenia. 

Evanghelistul Marcu menționează că Iisus a trimis doi ucenici într-un sat ca să ia un mânz de asin, adică un măgăruș tânăr. Nu oricare, ci unul pe care n-a șezut încă niciun om. Alegerea animalului de povară are o încărcătură deosebită. Orice mare biruitor intra într-un oraș pe un cal bine încercat. Pe de o parte, calul era simbolul eleganței și puterii, iar antrenamentul acestuia era absolut necesar pentru a se evita vreun accident, mai ales că larma produsă de oameni putea speria vietatea obișnuită cu pacea. Dar Domnul arată că El nu vine să domnească. El e Fiul lui David, dar nu dorește să fie un rege care domnește cu sabia și cu birul. De aceea, îndeamnă pe ucenici să aleagă un mânz neînvățat, care cu greu se lasă mânat de stăpân, darămite de un necunoscut. 

Ceea ce intrigă în această povestire este modul în care se petrece totul, anume într-o pace neobișnuită, având în vedere circumstanțele. Ucenicii își ascultă Învățătorul Care le indică exact ce vor face, ca Unul care cunoaște, fără îndoială, viitorul. Lucrurile se petrec întocmai. Niște oameni aflați întâmplător prin preajmă întreabă de ce dezleagă mânzul, ei le spun că Domnul îl cere și sunt lăsați. Poate că acei paznici incidentali Îl cunoșteau deja pe Iisus. Ucenicii aduc măgărușul la Iisus, se pun haine pe el, iar Mântuitorul Se așează pe acesta și astfel intră în orașul care-L aștepta cu ramuri de palmier, simbolul păcii. Cuvântul de întâmpinare „Osana” sau în evreiește „Hoșiana”, înseamnă „Mântuiește-ne!” și se rostea de către popor atunci când venea un eliberator ce izbândise în multe bătălii. Profeticul „Osana” aici, strigat de gurile ierusalimitenilor simpli, e o tainică înțelegere a lucrurilor. Mântuirea lui Hristos nu vine dintr-o stăpânire neiubită, dintr-o viață supusă chinurilor, căci Hristos nu eliberează politic pe nimeni, nici social. Domnul este Cel ce aduce pacea, pe un smerit mânz de măgăriță și nu pe un armăsar împărătesc. Nu în purpură, ci așezat pe hainele de toată ziua ale ucenicilor. Acesta este Cel binecuvântat, Care vine „în numele Domnului” și aduce împărăția părintelui lui Israel, regele David. Imnul „Osana” e completat de formula „întru cei de sus”, adică, „mântuiește-ne întru cele de sus”, întru cele ale sufletului și nu ale lucrurilor materiale. 

Dacă intrarea Domnului în cetate, în ciuda aclamațiilor, este una simplă, ieșirea este chiar de nebăgat în seamă. Seara a ieșit înspre Betania cu cei doisprezece ucenici, fără să se mai audă nici măcar acel „Osana” cântat de popor. Nici nu e de mirare de ce în creștinism nu se caută senzaționalul, deși mulți dintre noi am uitat acest lucru. Nu în epatare, în miracole bune de umplut paginile unui ziar sau breaking-news-urile televiziunilor avide de audiență, nu în aceasta constă imaginea lui Hristos. Ci în pacea simbolizată de ramurile de palmier care, coincidență sau nu, mai sunt asociate și cu viața din paradis. Chipul lui Hristos e în smerenie, în imne de laudă și în bucuria venită din inimile celor simpli.