O lectură de surâs la vremea pandemiei

Trăirea sa cu Hristos îl apropie de oameni și modul său de a încuraja bolnavii – avea 67 și era orb – devine fundamental salvării multor suflete. Începe să facă ucenici din care se vor naște ucenici de valoare duhovnicească. Ajută. E vădit prin minuni și se ascunde, trăiește bucuria vindecării unor bolnavi grav, dar se retrage în orbire ca într-o schivnicie de bunăvoie. Mereu cu surâsul pe chip.

Astăzi nu este despre o carte, ci despre un personaj: Sfântul Nichifor cel Lepros (1887-1964). Trei cărți – deloc mari – mi-au atras atenția. Sfântul Nichifor cel Lepros. Dumnezeu este prietenul meu – rugăciuni, minuni, mărturii (Editura Sophia, f.a, 127 pg.) și Sfântul Nichifor cel Lepros. Văd surâsul lui Dumnezeu – Viața, Acatistul, Paraclisul (Editura Sophia, 2020, 127 pg.) sunt apărute sub îngrijirea lui L.S. Deseartovici. O a treia aparține Mitropolitului Neofit de Morfu și se intitulează Sfântul Nichifor Leprosul și Bătrânul Evmenie Saridakis (Doxologia, 2020, 101 pg.). Sunt trei oglindiri ale aceleiași icoane umane, minunatul Nichifor cel Lepros. Acesta se naște în 1887 – sau 1890 după unii autori – în satul Sirikari din insula Cipru. Numele de botez fiind de Nicolae. Rămâne orfan la vârstă fragedă de ambii părinți și este luat spre îngrijire de bătrânul său bunic dinspre tată, Ioanis Tzanakakis. Pui de țăran, ajuns măricel caută izbăvirea de munca grea a pământului în Chania, cea mai apropiată localitate de locul nașterii sale care i-ar fi îngăduit o oarecare emancipare. Avea 13 ani și se putea angaja deja ca ucenic al unui bărbier și frizer dispus să-l învețe meserie. Prinde meseria, dar descoperă și simptomele unei boli neiertătoare. Numită în vreme Boala lui Hansen – danezul ce-i aflase oarecum cheia infectării, agentul patogen, la 1873 – sau lepra, dureros de lentă, ucigașă de oameni. Inspira teamă, repulsie și obliga – din vremea Mântuitorului știm – izolare totală de comunitate. Grecia la acea vreme propunea bolnavilor o insulă, Spinalonga, un cimitir pe valurile transparente ale mării și morții.

Când descoperă semnele bolii Nicolae avea 14 ani. Nu poate să povestească nimănui condiția sa de orfan bolnav. Când începe să simtă apariția mai vizibilă a bolii, tocmește un corăbier care-l duce la Alexandria. Se face cunoscut obștei grecești din cetate, fiind pedant și atent cu cei pe care-i slujea într-o frizerie din Alexandria. Aici intră în relație și cu o serie de oameni ai Patriarhiei – care îi mijlocesc un pelerinaj în Țara Sfântă: Bucuria adolescentului era mare și pentru că știa că este pe drumul pe care cu ani în urmă călcase și mama sa Glicheria. Se închină la Sfântul Mormânt și descoperă că singura nădejde în situația sa de boală este Dumnezeu. Se spovedește la un Arhiereu al Patriarhiei care-i povestește despre un alt așezământ, Lovokomeio din Insula Chios unde se nevoia ajutând leproșii Părintele Antim Vagianos (1869-1960) care avea să fie canonizat de Patriarhia Ecumenică în 1992, exact pentru virtuțile unei vieți exemplar puse în ajutorul celor bolnavi. Înaintea acestui neîntrecut iubitor de bolnavi se va afla și tânărul Nicolae ajuns deja la 24 de ani. Acesta îl învață despre nevoință și rugăciune, slujire și liturghisire pentru cei bolnavi. Și îl tunde în monahism cu numele Nichifor. Deși schilodit de boală și cu strașnice dureri, Nichifor se dăruiește rugăciunii, trezviei și postirii, devenind un stâlp de foc celor cuprinși de boală și aflați mereu dinaintea morții. Abia în 1947 se descoperă leacul leprei. Între 1914 și 1947 Nichifor și cei din Chios continuară să spere. Nichifor nimic făcând fără binecuvântare, mereu în ascultare și drag de Hristos. În timp devine protopsaltul bisericii Sfântului Lazăr din Chios acolo unde, din când în când, Episcopul locului, Pantelimon, venea ca să participe la Sfânta Liturghie, remarcând cumințenia și îngereasca bucurie de a cânta a monahului Nichifor. Începe să-și piardă vederea, nu și nădejdea în Înviere și nici puterea de ascultare. Impresionantă este legătura ce s-a creat între el și Părintele său Duhovnicesc Antim – ce avea să marcheze și viața Părintelui Evmenie Saridakis, alt personaj din cărțile amintite. Ucenicul Nichifor este acela care lasă despre Avva Antim mărturii care emoționează și cheamă la schimbarea vieții. Să ne înțelegem. Toate acestea se petrec în focul uneia dintre cele mai cumplite suferințe. Când Dumnezeu întărește sufletele celor bolnavi cu echilibrul și harisma înainte-vederii a unui om, Părintele Antim, care deși a trăit în mijlocul leproșilor, nu se îmbolnăvește. Slujește Liturghia, împărtășește, trăiește viața lor. Dar trăind cu Dumnezeu în mijlocul lor nimic nu îl poate zdrobi.

În 1947, leprozeria din Chios se închide și Părintele Nichifor este nevoit să se întoarcă pe continent, într-o suburbie a Atenei, spre Attica, în spitalul Sfânta Varvara. Trăirea sa cu Hristos îl apropie de oameni și modul său de a încuraja bolnavii – avea 67 și era orb – devine fundamental salvării multor suflete. Începe să facă ucenici din care se vor naște ucenici de valoare duhovnicească. Ajută. E vădit prin minuni și se ascunde, trăiește bucuria vindecării unor bolnavi grav, dar se retrage în orbire ca într-o schivnicie de bunăvoie. Mereu cu surâsul pe chip. Surâsul lui? Surâsul lui Dumnezeu? Când se stinge la 4 ianuarie 1964 avea 74 de ani și înmormântat cu modestie în cimitirul spitalului. În timp însă moaștele lui vor aduce vindecări, arătările lui încurajare și har. În 2012 Nechifor cel Lepros a fost trecut în rândul Sfinților. Viața și minunile lui, în cărțile de a căror lectură m-am bucurat în tihnă...

 

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie