Pe un pat de spital, cineva care cu tinerească inconștiență cultivase în el, după cum îi dictase propria sa rațiune și experiență de viață, tot felul de libertăți care mai de care despovărătoare de opreliștile și îngrădirile din partea adulților ajunse, prin pronia lui Dumnezeu, să se întâlnească cu boala. Și, astfel, să își dea seama, în cele din urmă, că în fața acesteia se găsea singur. Liber să acționeze, dar copleșit de neputință. Constatarea era aspră : cei dragi ai lui, oricât ar fi dorit el, nu puteau să poarte în locul lui greutatea întâlnirii cu descompunerea și chiar cu spectrul morții. Se simțea dezarmant de singur, cu tot ajutorul din jur, față către față cu suferința. Ba încă și ceva gânduri de sinucidere începură să se profileze, ca ofertă ce părea demnă de luat în seamă față de o degradare a ceea ce considera a fi el un minim de integritate fizică, respect de sine în ochii celorlalți. Cu alte cuvinte, îl tenta dezertarea din fața trăirii vieții, adică eșecul final în a-și primi propria viață ca dar din mâinile lui Dumnezeu și a I-o întoarce prin propria sa trăire, ca dar de copil către Părintele care i-a dat viață.

Noi toți cunoaștem în lăuntrul nostru îngrijorarea, strângerea de inimă, angoasa, frica, neliniștea. În inima eroului istorisirii noastre, care nu-L cunoștea încă pe Dumnezeu, se găseau toate acestea, copleșitoare. Rațional, nu vedea soluție. O viață care promitea să se curme prematur și, mai grav pentru el, neîmplinită. Și atunci, nemaigăsind în gândurile și în inima lui colțișor în care să primească un minim de odihnă, profilându-se un viitor întunecat, fără rază de lumină, simți îndemnul lăuntric să se roage Aceluia pe Care nu-L cunoștea. Și, începând el să-și spună cu toată disperarea și simțirea Dumnezeului celui necunoscut durerea, iată că, ce uimire, o pace neașteptată îi învălui inima, aducându-i convingerea lăuntrică a faptului că nu este lipsit de sens ce i se întâmplă, că Dumnezeu există și întru El se explică ceea ce poartă el acum. Aceast suflu înviorător, ca de primăvară lăuntrică, cu freamăt de nădejde și cu o pace cuprinzându-i și copleșindu-i inima, îi purtă către o măsură a liniștii interioare, care nu avea nimic în comun cu competențele și reușitele din trecut ale propriilor sale eforturi. O primi ca adevărata și autentica libertate după care râvnise atâta, ca pe o izbăvire de Sus.

Mai târziu, convertindu-se la Hristos, întru Care fusese botezat din copilărie, fără să-și conștientizeze însă vreodată necesarul angajament ca viață, eroul nostru descoperi că această pace, care purta semnătura lăuntrică a harului Duhului Sfânt, putea fi cultivată prin participarea la dumnezeiasca liturghie. Conștiința lui dogmatică nu îi permisese, dintru început, să sesizeze Liturghia ca Pogorâre reînnoită a Duhului „peste noi și peste aceste Daruri”, devenite astfel Trupul și Sângele lui Hristos, Jertfa euharistică dăruită celor osteniți și împovărați, pe care Domnul voia să-i odihnească la Sine și reală împărtășire cu Duhul Sfânt. Dar, încetul cu încetul, viața lui primi o dinamică și o devenire legate direct de alimentarea și împrospătarea lăuntrică, declanșate prin Spovedanie și împlinite prin participarea la Liturghie.

Eroul acesta poate fi oricare dintre noi. Spun aceasta, în înțelesul că pentru oricine e angajat onest pe drumul devenirii sale prin viața Bisericii, Cincizecimea trezirii sale la viață, în întâlnirea lăuntrică cu Hristos întru suflarea Duhului celui mângâietor, se continuă cu Cincizecimea persistentă și continuă din viața sa trăită ființial prin liturghie, ambele înțelese ca fapt concret de viață și nu doar imaginate cu ochii pioși ai intelectului. Nu operăm la nivel de abstracțiuni cu teorii și ideologii, ci ne bucurăm lăuntric de Duhul de viață, care se face în noi putere și mărturisire. Acestă Cincizecime are darul să transforme radical pe orice ostenit și împovărat cu libertățile gustate în duhul lumii. Ajuns, în cele din urmă, la Hristos, este dezlegat de toată sarcina apăsărilor lăuntrice venite prin păcat.

Este limpede că nu am fost prezenți nici unii dintre cei de azi la momentul istoric al Pogorârii Duhului peste ucenicii ascunși de frica iudeilor, dar știm din încredințare că Duhul traversează istoria pentru a se sălășlui în noi, cercetându-ne și astăzi și transformându-ne cu înflăcărarea de a-I urma lui Hristos. Mutându-ne de la libertăți iluzorii, la libertatea care vine prin plinătatea de viață pe care numai Duhul știe să o reverse în sufletele noastre, căpătăm îndrăzneala – nu din trufie sau nesimțire, ci întru Adevărul Hristos pe care Îl căutăm. Devenim, astfel, vii întru Modelul nostru desăvârșit de om. Nu ne înfricoșăm de asprimile lumii prin Duhul de viață care ne animă lăuntric. Contextele istorice pot să prezinte asemănări, întrucât și odinioară și acum există medii și locuri în care mai degrabă îți vine să te ascunzi ca trăire creștină în fața tendinței nivelatoare a puternicilor acestei lumi. Duhul este însă prezent ca și atunci, și acum. Iată, spre exemplu, ocazia de a fi mândri oferită nouă bucureștenilor, cu sprijinul celor de la „Comisia Europeană și ambasadele a optsprezece state”, numit „Bucharest Pride 2014” (de care, ca bucureștean, am dreptul democratic să nu fiu mândru și o afirm public, mai ales că sunt mai bucureștean decât o parte din cei care au defilat cu această ocazie, veniți de te miri unde ca să ne dea lecții de ce?) prin care am putut, în chiar ziua Pogorârii Duhului Sfânt, să contemplăm cu suflete împrospătate de liturghie figurile celor mândri cu diversitatea lor. Faceți un exercițiu de sinceritate : comparați pe internet fețele celor care au defilat cu mândrie, cu chipuri smerite de mărturisitori contemporani ai stăruirii întru Dumnezeu, creștini îmbunătățiți, și veți putea singuri, în deplină libertate de conștiință, să alegeți cui ați vrea să semănați și respectiv de ce ați vrea să vă lepădați. Pentru un om care a gustat darul Cincizecimii, care se ostenește nu doar să trăiască de pe o zi pe alta, dar să se și desăvârșească ca om, diversitatea propovăduită cu pârghiile puterii de azi sub formă de (mască de) libertate este un fard care nu poate ascunde de ochii credinței realitatea personală a celor a căror chipuri demonstrează cum nu se poate mai grăitor la ce duc libertățile care Îl ocolesc pe Hristos.