Oamenii duhovniceşti, care înfruntă toate încercările alături de Hristos, nu au propriile lor mâhniri, ci adună amărăciunile altora, dar în acelaşi timp primesc din belşug dragostea lui Dumnezeu. Atunci când cânt troparul: „Ajutorului omenesc nu ne încredinţa pe noi, Preasfântă Stăpână”, câteodată mă opresc la „ci primeşte rugăciunea robilor tăi...”. Căci de vreme ce nu am mâhniri, cum să spun „că scârbele ne cuprind şi nu putem răbda”? Să spun minciuni? În înfruntarea duhovnicească a încercărilor nu există mâhnire, pentru că atunci când omul se aşază corect, duhovniceşte, toate se schimbă. Dacă omul îşi atinge amărăciunea durerii sale de Preadulcele Iisus, atunci toate amărăciunile şi otrăvurile sale se preschimbă în miere.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 215)