Lucru bun este că oamenii însetează după simplitate şi au ajuns până acolo încât să facă din ea o modă, deşi lăuntric nu simt acest lucru. Vin unii în Sfântul Munte purtând haine decolorate. Mă întreb: „Aceştia nu lucrează pe ogoare, dar oare de ce sunt aşa?”. Unul vorbeşte ţărăneşte din fire şi te bucuri de el. Altul caută să vorbească ţărăneşte şi-ţi vine să vomiţi. Sunt şi alţii care vin cu cravate. Dintr-o extremă în alta. Unul avea vreo şase-şapte cravate cu el într-o dimineaţă, pe când se pregăteau de plecare, şi-a pus cravata, costumul etc. „Ce faci acolo?”, îl întreabă unul. „Mă duc la Părintele Paisie”, spune. „Dar ce sunt acestea pe care le porţi?”. „Le-am luat ca să-l cinstesc”. Bre, ce-am păţit!

Nu au deloc simplitate; de aceea există această stare. Atunci când oamenii duhovniceşti nu trăiesc simplu, ci sunt bine aranjaţi, nu ajută tineretul. Şi astfel tinerii, neavând vreun model, trăiesc ca nişte vagabonzi. Pentru că atunci când văd creştini bine îmbrăcaţi, oameni strânşi cu cravate, bine îngrijiţi, nu află în ei nici o deosebire faţă de oamenii lumeşti, şi de aceea se împotrivesc. Dacă ar fi văzut simplitate la oamenii duhovniceşti, n-ar fi ajuns în starea aceasta, însă acum şi tinerii au duh lumesc, şi aceia au rânduială lumească. Iar aceşti creştini bine îmbrăcaţi le spun tinerilor: „Aşa trebuie să poarte creştinii, aşa trebuie să fie aceasta, aşa cealaltă...”. Dar nu o spun din lăuntru, din evlavie, ci pentru că aşa trebuie. Atunci şi tinerii spun: „Ce înseamnă asta? Să meargă la Biserică cu gâtul strâns! Haide, lasă-mă în pace!” şi îşi aruncă hainele, umblând goi. Se aruncă în cealaltă extremă. Ai înţeles? Iar toate acestea le fac din împotrivire. Deşi au idealuri, ei nu au modele şi de aceea sunt vrednici de milă. Pentru aceasta este nevoie ca cineva să le stimuleze mărimea de suflet şi să-i mişte sufleteşte prin viaţa lui cea simplă. Se revoltă atunci când aceşti oameni duhovniceşti şi preoţii încearcă să-i ţină în frâu cu mijloace lumeşti. Dar când află modestia, simplitatea, sinceritatea, atunci li se creează probleme de conştiinţă. Căci cel care are sinceritate şi nu se socoteşte pe el însuşi, are şi simplitate şi smerenie. Toate acestea odihnesc şi pe cel ce le are, dar sunt simţite şi de celălalt, care înțelege dacă te doare pentru el sau te prefaci. Un vagabond este mai bun decât un creştin prefăcut. De aceea nu de un zâmbet, de dragoste prefăcută este nevoie, ci de un comportament firesc; nu de răutate şi prefăcătorie, ci de dragoste şi sinceritate. Mai mult mă mişcă sufleteşte unul care este bine aranjat lăuntric. Adică, să aibă respect şi dragoste adevărată, să se mişte simplu, nu în şabloane, pentru că unul ca acesta rămâne numai în cele din afară şi se face om formalist, carnaval de lăsat de sec.

Curăţia lăuntrică a sufletului frumos al omului adevărat înfrumuseţează şi exteriorul omului, şi dulceaţa cea dumnezeiască a dragostei lui Dumnezeu, îndulceşte chiar şi înfăţişarea lui. Frumuseţea lăuntrică a sufletului, pe lângă faptul că înfrumuseţează duhovniceşte şi îl sfinţeşte pe om, chiar şi la exterior, înfrumuseţează şi sfinţeşte şi hainele urâte pe care le poartă omul lui Dumnezeu cel harismatic, trădând prin aceasta harul dumnezeiesc. Părintele Tihon îşi cosea singur fesuri din bucăţi de rasă cu acul de cusut saci. Le făcea ca pungile şi le purta, dar răspândeau mult har. Orice lucru vechi şi nepotrivit ar fi purtat nu arăta urât, pentru că se înfrumuseţa şi el de la frumuseţea lăuntrică a sufletului său. Odată un vizitator l-a fotografiat aşa cum era, cu punga în loc de fes şi cu o pijama pe care acela i-o pusese în spate, deoarece văzuse că bătrânului îi era frig. Iar acum toţi cei ce văd fotografia părintelui Tihon cred că purta mantie arhierească, deşi era o pijama veche şi tărcată. Oamenii priveau cu evlavie şi la zdrenţele lui şi le luau de binecuvântare. Mai mare valoare are un astfel de om binecuvântat, care s-a schimbat lăuntric şi s-a sfinţit şi pe dinafară, decât toţi oamenii care-şi schimbă mereu numai cele dinafară şi-şi păstrează înlăuntrul lor pe omul cel vechi cu păcate arheologice.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 297-300)