Oamenii pentru care Ziua României e permanent

România există pentru că unii oameni se roagă pentru ea, aici și din cer. Orașele sunt spuma valurilor de tăcere pe marea de rugăciune. Alegerile nici nu există, instituțiile sunt ficțiuni cu o realitate convențională, mici ritmuri care ar putea la fel de bine să nu fie. România pulsează dincolo de aceste jocuri marginale, de înțeles, dar secunde, câtă vreme cineva se roagă pentru ea.

Țara noastră subzistă din dragostea unor oameni pentru neamul lor, pentru spațiul lor de viață. E un atașament la care ar putea renunța oricând, pentru că mizele sunt mai mari decât o simplă țară acolo unde mințile se unesc în inimi și bat-rostesc împreună. Dacă nu renunță la România e dintr-un sentiment de solidaritate istorică, o generozitate și o responsabilitate asumată, o grijă de ceilalți. Discreți, tăcuți, au grija ca fiecare strop de efort bine îndreptat al celor căzuți în mlaștina luptelor nerelevante să nu se piardă.

România ar fi putut fi orizontală, un deșert sau o junglă ecuatorială, dar fiind așa cum este are o structură ușor de înțeles a valorilor. Cumva e un desen ceresc pentru oamenii mai simpli, care înțeleg mai greu, ca noi, care au nevoie să pună degetul în gaura cuielor Celui răstignit. În acest desen ascunsul important e sus, iar josul urban e în văzul tuturor. Și mai josul sub-urban vrea să iasă la suprafață dintotdeauna și în ultima vreme a și făcut-o. Ne-ar fi copleșit dacă nu venea susținerea celor aflați sus. Am fi avut și am putea avea oricând o viață a spaimei, a urii, a zgomotelor stridente insuportabile, a forței răului desfășurată în forme pe care nici nu le putem gândi în preajma cărorar nu ai puterea nici să-ți faci cruce. E prea târziu să mai vrei să scapi, trebuie să te fi ținut la distanță. Și atunci apare susținerea din partea celor de sus. Există o forță care nu se impune, dar e recunoscută ca autoritate de rău, și aceasta e tăcerea, vorba blândă neprefăcută, simplitatea. Mai bine să îți pierzi o mână, limba, ochii, decât să rănești sau distrugi așa ceva.

Cele de mai sus sunt descrieri obiective, oricine vrea le poate vedea. Dacă cineva nu le știe e pentru că nu vrea să fie atent în jur. N-a umblat, n-a ieșit din traseul zilnic devenit o capcană repetitivă, sau când a întâlnit n-a putut vedea, sau nu a primit privirea, sau n-a fost luat de mână pentru că ar fi refuzat cerând o Românie pentru sine, nu una a noastră.

E natural să existe ură de noi când vedem numai indivizi în jur, fie ei și civilizați, și e la fel de natural să ne bucurăm de dragostea de noi, bucuria de noi, demnitatea noastră, când suntem prin felul de viață împreună tot timpul. Tot. A fi tot timpul nu înseamnă a ne cunoaște intimitățile, a ne tutui, ci a ne uni în respect și afecțiune față de cei care sunt prezenți și cei care nu mai sunt prezenți, dar sunt altundeva. Miezul este această fermitate a convingerii în cele nevizibile, ea e piatra pe care se clădește tot restul. Temeiul României este dat de cei care o au.

A spune că România există pentru că unii oameni se roagă pentru ea, aici și din cer, este a descrie o relație cauzală obiectivă. Nu e un sentiment, deși nu e străin de afecțiune, nu e o metaforă. Nu trebuie căutate interpretări. Nu e nici un îndemn, e o simplă constatare.

Ca să poată exista mall-uri deschise 24 din 24 sau săli de fitness 24 din 24 trebuie să există oameni care se roagă 24 din 24. Când acești oameni vor dispărea de pe pământ vor dispărea toți oamenii. Faptul că România are astfel de oameni ascunși prin tot felul de locuri e ceva de care cu adevărat ne putem bucura, fie și episodic, așa cum am decis, de ziua noastră națională instituționalizată, în felul nostru cu fanfare, jocuri, altele. Pentru ei ziua noastră e permanent, iar bucuria este desăvârșită undeva în interior.

De la același autor

Ultimele din categorie