Oamenii păcătoşi în preajma lui Dumnezeu îşi pierd cumpătul şi încep să vorbească şi să facă fapte stranii şi neînţelese pentru ceilalţi, deşi ele izvorăsc din mare dragoste. Aşa sunt şi cei care merg la biserică fără să ştie ce fac, pentru că dragostea lor îi leagă de Dumnezeu într-un fel pe care doar El îl înţelege şi îl preţuieşte. Să încercăm să ne uităm la aceşti oameni cu ochii cu care îi priveşte Dumnezeu, chiar dacă ei mai şi greşesc pe undeva; Lui îi greşesc, nu nouă. Ochii lui Dumnezeu sunt buni.

Sigur că sunt şi oameni care îşi trăiesc credinţa cu aroganţă, care „Îl alungă”, precum zici, pe Dumnezeu în biserici, unde Îl vizitează o oră pe săptămână, interzicându-I să existe şi în afara pereţilor de piatră, nelăsându-I loc să lucreze şi cu oamenii pe care ei îi consideră nedemni de iubirea Lui, necredincioşi. Dar aceasta, prietene, oare va sta între noi şi Dumnezeu? Oare Îl vom urî pe Dumnezeu pentru că oamenii sunt răi? De ce să se înrăiască ochiul nostru pentru că Dumnezeu e bun şi aşteaptă întoarcerea tuturor oamenilor?

(Ieromonah Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, pp. 79-80)