Un frate, străin fiind de loc, a în­trebat pe un stareţ, zicând: „Voiesc să mă duc întru ale mele". Şi i-a zis lui bătrânul: „Aceasta să cunoşti, frate, că, venind din oraşul tău în cele de aici, îl aveai pe Domnul povăţuindu-te, iar de te vei întoarce, nu-L vei mai avea pe dânsul" (Se socoteşte de obşte că cel odată ajuns în călugărie, de se va întoarce în cele ale sale, adică în lume, nu va mai dobândi, ca mirean, nădejde de mântuire.

Pentru aceasta există şi acea perioadă de un an sau mai mulţi de probă, în care viitorul monah e doar frate de mănăstire, în care timp el se poate întoarce oricând în lume fară nicio piedică, dar, odată rasoforit sau călugărit, de se întoarce în lume, se socoteşte că nu mai află nădejde de mântuire decât dacă se întoarce din nou la mănăstire. După cunoştinţele pe care le avem din literatura ascetică, nu ştim să fi fost cineva care s-a mântuit sau a sporit cumva în Dumnezeu, în lume fiind, după ce mai-nainte a fost călugăr.)

(Everghetinosul, vol. l-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 81)