Că dacă om cu om certându-se, şi după ce se face pace se ruşinează a privi în faţa lui, cum tu, care azi stai în lume, iar mâine înaintea divanului Lui, îndrăzneşti a zice unele ca acestea? Nu te temi că se va pogorî foc din cer şi te va mistui pe tine, când deschizi gura împotriva Atotţiitorului? Nici nu pui în mintea ta că s-ar putea să se desfacă pe neaşteptate pământul de sub tine şi te va înghiţi?

Nu te înşela, o, omule, că este cu neputinţă a scăpa din mâinile Celui ce ne-a zidit pe noi. Auzi pe cel ce zice: „Care hulesc vor da seamă înaintea lui Dumnezeu, Cel ce va judeca viii şi morţii” (I Petru 4, 5). Până când întărâtăm pe Cel ce atâtea bunătăţi ne-a dat nouă, Care, „luând ţărână din pământ, a zidit pe om şi a suflat întru dânsul duh de viaţă” (Facerea 2, 7), „Care toate le-a supus sub picioarele Lui”? (I Corinteni 15, 27). Când dormim, El ne păzeşte, şi când ne sculăm, ne acoperă; când flămânzim, ne hrăneşte; când suntem goi, ne îmbracă, iar când ne împuţinăm, ne mângâie; Care ne ceartă şi ne miluieşte; Cel ce şi pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat pentru viaţa tuturor. Iar noi, în locul facerilor Lui de bine, Îi aducem spini și mărăcini, al căror sfârșit este întru ardere (Evrei 6,8).

(Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte și învățături vol. 2, Editura Bunavestire, Bacău, 2008, p. 212)