Om în adevăratul înţeles al cuvântului este în noi ceea ce este împodobit cu desăvârşirile cele după asemănarea lui Dumnezeu, iar toate adaosurile străine de aceasta nu sunt om, ci doar arată o nălucă de om, şi nu trăiesc, ci doar arată o nălucă de viaţă, însă sunt moarte sau, mai bine zis, omorâtoare faţă de omul cel adevărat. S-ar părea că în ce ne priveşte ar trebui să fim de partea omului celui drept, aşa cum a fost el zidit întru început – dar este de neînţeles ce s-a întâmplat cu noi. Ne-am lepădat de el şi am trecut de partea omului venetic, pătimaş, într-aşa măsură că numai pe acesta îl socotim ca fiind noi înşine: tocmai de aici urmează că de orice patimă ar fi biruit omul, o apără ca pe sine însuşi; nici prin gând nu-i trece că în această problemă nu este activ, ci pasiv. Astfel, de pildă, când se supără, zice că se apără; când pofteşte, zice că “natura cere asta” – şi totuşi, nici mânia, nici pofta, nici vreo altă patimă nu sunt noi şi nu ţin de firea noastră: sunt lucruri venetice, străine, vrăjmaşe nouă, care ne dau pierzării.

Avem o singură conştiinţă. Ea alcătuieşte în noi ceea ce ne face persoană, şi ţine de duhul nostru, care este după chipul lui Dumnezeu. Când cineva ne spune ceva, conştiinţei noastre se adresează, şi când cere ceva, de la conştiinţa noastră cere – însă, pe cât se vede, conştiinţa a trecut de partea omului pătimaş şi a început a socoti că acesta este chiar ea, deşi ea nu este omul pătimaş, ci este şi trebuie să fie una cu omul aşa cum a ieşit el din mâinile Făcătorului. Porunca Mântuitorului Hristos de a omorî sufletul, altfel spus de a ne răstigni pe noi înşine, trebuie înţeleasă ca privind persoana noastră aşa cum se prezintă ea după cădere, când se identifică pe sine însăşi cu omul cel pătimaş. Aşadar, când ni se porunceşte să ne omorâm sufletul, ni se porunceşte de fapt să omorâm şi să dăm pierzării omul pătimaş din noi, care a luat chip în noi în urma căderii şi pe care, din amăgire, îl socotim ca fiind noi înşine. Dacă vom face aşa, omul adevărat din noi se va elibera de sub jugul omului străin şi va începe a trăi viaţa care i se cuvine – cea după asemănarea lui Dumnezeu; iar cel străin şi venetic, care trăieşte ca o nălucă, va pieri în noi, şi în toată fiinţa noastră se va sălăşlui astfel viaţa adevărată, al cărei început vine din omorârea de sine astfel înţeleasă.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 104-105)