Omul, zidit fiind de Dumnezeu, ca să întruchipeze la scară mică pe pământ nesfârşita măreţie a dumnezeiescului chip al Creatorului, trebuia să poarte întru sine proprietăţile lui Dumnezeu, să fie în strânsă relaţie cu El. În calitate de chip al lui Dumnezeu, omul trebuia să fie o fiinţă cu conştiinţă de sine, liber şi independent, fiindcă o fiinţă fără conştiinţă, fară libertate şi independenţă, este nevrednică de o asemenea înaltă chemare, de o asemenea vocaţie, adică a împlinirii marii voinţe a Dumnezeiescului Creator. Aşadar libertatea omului este o necesitate exigentă a marii lui apostolii, a creaţiei şi venirii lui pe lume şi, prin urmare, o condiţie necesară şi cuvenită. Fără libertate, omul ar fi pe aceeaşi treaptă cu restul animalelor. Robia şi determinismul ar marca lucrările lui şi ar mişca vederile sale într-un cerc închis, în care s-ar învârti în gol. Ideile de bine, frumos i-ar fi cu totul necunoscute. Ar ignora cu totul să deosebească ce este ruşinea, ce este răul, minciuna, neavând o putere de-sine-lucrătoare, care să-i permită să iasă din cercul închis al instinctelor naturale. Ignorarea binelui, a frumosului, a adevărului l-ar face pe om o fiinţă amorală şi ar şterge însăşi noţiunea de morală ca pe o expresie lipsită de sens, ceea ce ar face faptele şi lucrurile omului nedeosebite de cele ale animalelor, fără sens şi necaracteristice lui.

(Sfântul Nectarie de Eghina, Despre îngrijirea sufletului, Editura Sophia, București, 2009, pp. 7-8)