Pocăința, ca Taină, este punctul culminant în care duhovnicul se întâlnește cu ucenicul său și prin care el are posibilitatea și datoria să pătrundă în cele mai tainice unghere ale sufletului omenesc; prin această Taină, el trebuie să-l povățuiască și să-l ajute pe om să se descopere până la capăt, să se deschidă pe sine înaintea lui Dumnezeu și înaintea lui însuși, fără să tăinuiască ceva, spre a-și înfrânge orice răutate, fățărnicie ori dorință rușinoasă față de anumite lucruri, de a le tăinui. Și în momentul unei asemenea deschideri, desăvârșite și irepetabile, care, desigur, presupune o încredere maximă, preotul primește posibilitatea să îndrume sufletul celui ce se pocăiește; căci omul care se căiește vine și își încredințează sufletul în mâinile duhovnicului.

Ucenicul procedează precum un bolnav care merge la medic. Adesea, când suferim, nu dorim să mergem la medic, nădăjduind că într-un anume fel vom înfrânge boala și ne vom în zdrăveni fară vreun ajutor. Există însă, desigur, și unele boli, din a căror pricină ne este extrem de neplăcut să mergem la medic. Și omul ezită pe moment, cu nădejdea că va depăși cumva boala sa, însă aceasta nu trece. Atunci devine imperios necesar ca el să meargă la medic. Acesta, uneori impune împlinirea celor mai neplăcute proceduri. Omul trebuie să se supună, să se silească pentru a reuși să-și înfrângă boala și să rămână în viață.

Un lucru asemănător se întâmplă și în ceea ce privește Taina Pocăinței. Bolnavul se lasă pe mâna medicului, a chirurgului, urcă pe masa de operație, conștient fiind că o singură tremurătură a mâinii poate să-l coste viața. Dar, indiferent de aceasta, își asumă riscul, cu nădejdea că chirurgul va fi un medic bun, că Dumnezeu îi va ajuta lui și îl va tămădui.

(Protoiereul Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 11-12)