Începem în această seară deniile pentru Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Fiecare zi are o valoare teologică, mistagogică și liturgică, cu totul aparte față de celelalte zile sau săptămâni liturgice ale anului bisericesc. De aceea, vă invit pe toți să parcurgem împreună acest periplu duhovnicesc, pentru a însoți pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin toate locurile, pe drumul spre Golgota și spre Răstignire.

Voi încerca în fiecare seară, printr-o scurtă meditație, să vă prezint semnificația zilelor acestei săptămâni sfinte, retrăind misterul care se revarsă ca un balsam tămăduitor peste bolile sufletești sau trupești ale lumii acesteia  zbuciumate și dezorientate.

Iubiții mei,    

Dacă acum 2000 de ani, când Mântuitorul a intrat solemn în Ierusalim,  mulţimile de oameni Îl aclamau şi strigau „Osana”, aceleași mulțimi, peste doar câteva zile, vor dispărea de parcă nici n-ar fi existat. 

Astăzi, când începem Săptămâna Sfintelor Pătimiri, ar trebui să ne desprindem de mulțimea aceea gălăgioasă și versatilă și să medităm la condiţia noastră păcătoasă, apoi să însoțim pe Hristos Domnul, aşa cum Îl vedem pe El în icoană: smeriți,  discreți, liniștiți și fără nicio teamă, doar cu frica de Dumnezeu în suflet.

Știm că în toate epocile istoriei, deci și astăzi, omul a fost atins de o epidemie cauzată de formalism și îmbrăcată în ovaţii făţarnice adresate unui împărat sau conducător al vremii lui. Așa a fost și în vremea când contemporanii lui Hristos, după ce  au auzit că Iisus va fi întronizat ca împărat, au ieșit să-L ovaționeze, făcând niște gesturi speciale: întindeau haine şi ramuri de finic  pe calea pe care trecea El așezat pe spatele unui blând animal de povară. Obiceiul s-a pastrat, dar i s-a cam uitat semnificația.

An de an, la slujba Floriilor, se binecuvintează crenguțele de salcie în amintirea palmetelor de finic de odinioară, iar preoții le împart credincioșilor, care le primesc și le așază de obicei la icoană, în camera de curat a casei lor. Priviți cu atenție ramurile pe care le primiți și veți observa că ele nu au flori, nici măcar frunze, ci doar niște muguri. Dacă nu s-ar fi desprins de copacul din care au fost luate, aceste ramuri ar fi făcut niște frunze fără rod.

Dragii mei,

Aceste ramuri cu frunze fără rod simbolizează  hainele improvizate ale protopărinţilor Adam și Eva care gustaseră  deja din fructul oprit al pomului cunoștinței binelui și răului, întrucât ochii cei trupești li se deschiseseră și constataseră că sunt goi. Urmașii protopărinților acelora, atunci când Hristos Se îndrepta spre Ierusalim, le așterneau pe calea ce ducea spre  Cetatea sfântă.

Atât mai avea omul! Haina cu care își acoperea goliciunea trupească și sufletească, iar în mâini, niște ramuri fără rod.

Smochinul despre care se vorbeşte în Evanghelia citită la această denie nu se făcea vinovat de ceva rău înaintea lui Dumnezeu, doar că în el rodeau numai frunze, fără să producă gustoasele fructe ca alți pomi fructiferi.

Ce înțelegem prin aceasta? Că Dumnezeu îţi dăruieşte un interval suficient de timp pentru îndreptarea ta, pentru reintrarea ta în normalitate, în rânduială. Altfel, dacă vede că nimic nu se schimbă, taie totul şi aruncă în foc. Nu doar pentru că ai felurite păcate, ci pentru că nu faci niciun rod, pentru că eşti sterp în fapte bune, pentru că doar ţii umbră pământului.

Deci, tăierea are loc nu pentru comiterea vreunui rău, ci pentru omiterea săvârşirii faptelor bune. Prin acest gest al lui Iisus se arată că Dumnezeu S-a întrupat pentru că sterilitatea în istorie ajunsese la apogeu. Nimic nu mai dădea roade, totul era fără rod, fad, sterp. Lumea, cu filosofia ei, cu disciplina ei, cu morala sau guvernarea ei, nu mai era capabilă să se restaureze ființial prin sine. Era necesară  intervenția directă a lui Dumnezeu.

Spuneam, cu alt prilej, că la Judecata  de Apoi nu vom fi judecați pentru faptele pe care le-am  făcut, bune sau rele, ci pentru faptele bune pe care, deși ni s-a dat posibilitatea să le facem, nu le-am făcut.

Una dintre concluziile acestei seri este aceea că dacă vii la biserică în cursul anului, dar nu faci nicio faptă bună, atunci când nu mai vii sau nu mai poţi veni, nu-ţi simte nimeni lipsa, pentru că n-ai învățat să înmulțești și să oferi roadele Duhului Sfânt.

Marea noastră problemă, care este mare tocmai pentru că nu ştim c-o avem, este aceea că nu rodim, adică rămânem în nelucrare din punct de vedere spiritual, deși ne jertfim timpul lăsat de Dumnezeu.

Şi când nu producem nimic, ce se întâmplă? Apare pe scena istoriei, într-un mod mai direct şi mai puţin tainic, Cineva pe Care nu L-am recunoscut până atunci, Cineva Care vorbea cu noi, Care ne întreba şi Căruia nu-I răspundeam pentru că nu-L recunoşteam. Apare în viaţa noastră Grădinarul! Cel care vine şi taie din rădăcină tot ceea ce nu face rod, nu însutit, dar măcăr puţin. Dacă nu produci nimic, atunci eşti uscat şi tăiat prin voia Celui pe Care nu L-ai recunoscut, asemenea Mariei Magdalena în dimineaţa Învierii, care L-a confundat pe Hristos cu grădinarul. Însă ea, prin smerita ei credință și curaj, a fost primul martor al Învierii. Ea n-a plecat de lângă Iisus până în clipa morţii Sale, rămânând lângă Cruce alături de Maica Domnului şi de apostolul Iubirii – Ioan, ca o fecioară înțeleaptă având candela roadelor credinței aprinsă.

Iubiții mei,    

Dumnezeu, după îndelungi aşteptări, în momente alese prin raţiunile Sale divine, intervine şi usucă pe cei care-şi fac o falsă publicitate având frunze verzi, dar niciun fruct, asemenea smochinului. Ei par buni de la distanţă, dar, de fapt, nu sunt. Câţi dintre noi nu suntem doar nişte frunze-n vânt?! Frunze şi atât! Rod – nimic.  Asemenea primilor oameni – ne coasem frunze de smochin şi ne facem acoperăminte. (Facere 3,7)

Iisus a uscat smochinul neroditor pentru că avea doar frunze. Omul caută frunze de smochin pentru a-şi acoperi păcatele, atunci când le conştientizează. Nu roadele sunt căutate, ci „frunzele cele trecătoare ale unei vieţi materialnice” (cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa).

Aerul curat al planetei care zace în liniştea oferită de frica omului de moarte este produs în tihnă de frunzele copacilor lăsaţi de Dumnezeu pentru înfrumusețarea planetei și a vieţii omului. Aerul se curăţeşte, dar plămânii omului se îmbolnăvesc. Asta este o caracteristică a zilelor de astăzi.

Ce folos de-un aer curat, dacă nu mai are cine să-l respire? Pandemia la care astăzi suntem martori atacă organele care se îndeletnicesc în trupul nostru cu prelucrarea aerului, a oxigenului. Mirosul este simțul prin care Dumnezeu ne-a binecuvântat cu puterea de a simți mireasma prezenței Sale care bucură viața omului și-l îmbracă în culoare, însă frica morții ne-a paralizat simțirea și a risipit taina care înveșmântează ființa noastră și o umple de parfumul Duhului Sfânt. Ascunși după frunzele de smochin ale faptelor nerecunoștinței noastre, nu mai putem simți adierea pașilor lui Dumnezeu în creație și nici vedea în creație icoana chipului Său.

Cât de mult ar trebui să preţuim darurile lui Dumnezeu! Ce mult ar trebuie să realizăm că, dacă suntem goi pe dinăuntru, vom fi uscaţi de către Cel Care ne-a creat pentru a rodi! 

Of, Doamne! Ajută-ne să scăpăm de frică! Pentru că frica ne face sterpi. Întăreşte-ne să putem duce povara vieţii precum asinul pe care stătea Hristos – Viaţa cea adevărată! Dăruieşte-ne putere să purtăm „povara” credinţei adevărate, singura care eliberează şi dă un sens efortului consecvent al omului de a trăi pe Cale şi în Adevăr mântuitor!

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Amin.

Sursă text și foto: Arhiepiscopia Romanului și Bacăului