Să vedem acum care om este înalt: cel mândru sau cel smerit, ca să vezi că nimic nu-i mai înalt decât smerenia şi nimic mai josnic decât mândria. Cel mândru vrea să fie mai mare decât toţi oamenii; spune că nimeni nu-i egal cu el; şi oricâtă cinste i s-ar da, doreşte şi mai multă; şi stăruie şi socoteşte că nu are nici una; dispreţuieşte pe oameni, dar doreşte să fie cinstit de ei. Poate fi, oare, o lipsă mai mare de judecată? Un om mândru e o adevărată enigmă: vrea să fie slăvit de aceia pe care îi socoteşte o nimica. Ai văzut că acela care vrea să fie înalt a căzut jos şi stă la pământ? Cel mândru socoteşte că toţi oamenii sunt o nimica pe lânga el; el însuşi o declară. Aşa e mândria. Pentru ce alergi atunci, mândrule, la cel ce e o nimica? Pentru ce ceri de la ei cinste? Iată omul mic, care stă pe un loc mic!

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, Editura IBMBOR, 1994,  p. 756)