Dragostea dumnezeiască nu rabdă egoismul. Iar omul, atunci când a căzut, s-a deşertat şi nu mai are pe nimeni apropiat lui, decât pe sine însuşi. El s-a întors spre propria persoană şi o păzeşte: nu îngăduie nimănui să o defaime, vrea ca despre ea să se gândească numai de bine; pe lângă acestea, nu poartă de grijă ce viaţă duce, ce face şi cum face. Nu se îngrijeşte, căci este cu totul îndreptat asupra sinelui.

Trebuie să ne dispreţuim pe noi înşine pentru dragostea Domnului, şi pe domnul-Eu nu numai să-l lepădăm, ci chiar să-l ucidem. Căci, dacă acesta nu moare, nu ne putem uni cu Domnul: ne va stânjeni mereu acest domn-Eu al nostru. Căci el este mare domn şi nu-şi poate pleca grumazul, ci stă totdeauna ţanţoş. De aceea este nevoie de smerenie - să ne smerim și să ne umilim.

(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița,  Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața,  traducere de Valentin Petre Lică, Editura Predania, București, 7514/2006, p. 111)