Marea lucrare a rugăciunii este împlinirea cuvintelor lui Hristos: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3), deoarece lucrarea rugăciunii duce la o renaştere totală, din nou, a omului prin puterea harului. Omul în nici un caz nu trebuie să lase rugăciunea. Diavolului, care în mod tainic lucrează în inimă, îi este frică de rugăciunea atentă, deoarece ştie că prin aceasta se descoperă minţii omeneşti toate vicleşugurile lui.

Când omul se ţine de rugăciune şi de Numele lui Hristos, atunci el se convinge că fără acestea nu mai poate trăi, deoarece cugetele de la vrăjmaş pun stăpânire într-o clipă pe minte şi o înrobesc cu patimile. Omul nu are cu ce se mândri, pentru că orice reuşită nu-i aparţine lui, ci harului. Dar şi aceste reuşite nu sunt nişte realizări ale desăvârşirilor duhovniceşti, ci doar nişte curăţiri ale minții de întunecime, o curăţire a sufletului de patimi şi o experienţă în luptă. Grea este calea nevoinţei, dar dulce-i Raiul şi minunat este Mirele sufletului, Hristos Dumnezeu, calea lucrării rugăciunii fiind, de fapt, calea spre El.

Ţine minte, frate sau soră, indiferent de cât de mari vor fi ispitele şi înspăimântătoare îţi vor părea ele, în nici un caz să nu te mâhneşti şi să nu deznădăjduieşti, ci să-ţi concentrezi atenţia asupra rugăciunii pe care o zici. Rugăciunea este toiagul pe care, sprijinindu-se, omul stă hotărât. Iar de se va îndrepta spre cugete sau dorinţe şi va fi atras de ceea ce vede în vis, sau de ceva din lumea înconjurătoare, atunci, amintindu-şi de rugăciune, o va spune şi va căpăta linişte şi har, continuând astfel să meargă înainte. 

(Arhiepiscopul Antonie de Golânsk şi Mihailovsc, Calea rugăciunii lăuntrice, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pp. 27-28)