Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

După ce Mântuitorul a iertat-o pe femeia adulterină (Ioan 8, 4-11), a făcut următoarea afirmaţie: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12).

O afirmaţie care, coroborată cu altele rostite cu prilejuri diferite: „Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac” sau: „Dacă Mă slăvesc Eu pe Mine Însumi, slava Mea nimic nu este. Tatăl Meu este Cel care Mă slăveşte, despre Care ziceţi voi că este Dumnezeul vostru.” (Ioan 8, 51 şi 54), i-a determinat pe iudei să arunce cu pietre asupra Lui. Mai ales după ce s-a autoproclamat ca „Lumină a lumii”, adversarii Săi s-au revoltat: „Oare nu zicem noi bine că Tu eşti samarinean şi ai demon?” (Ioan 8, 48). Iisus le-a răspuns: „Eu nu am demon, ci cinstesc pe Tatăl Meu, şi voi nu Mă cinstiţi pe Mine.” (v. 49). După o discuţie aprinsă pe seama patriarhului Avraam, Mântuitorul a părăsit templul şi S-a dus (Ioan 8, 59).

Abia scăpat de mânia lor şi de ameninţarea uciderii cu pietre, Iisus a văzut un orb din naştere; un conaţional de-al celor care Îl izgoniseră. Apostolii L-au întrebat: „Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” Răspunsul Mântuitorului îi pregătește pentru ceea ce avea să urmeze: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (Ioan 9, 2-3).

Hristos era în plină misiune. El Însuşi a spus: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.” (Ioan 9, 4).

După ce i-a asigurat pe apostoli că orbirea acelui om nu era cauza vreunui păcat, a scuipat jos, a făcut tină şi a uns ochii orbului. După care i-a zis: „Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuiește: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând.” (Ioan 9, 6-7). Pământul, prin scuipat, a primit puteri creatoare, iar apa a contribuit la vindecare.

Cei care îl cunoşteau s-au confruntat cu o minune dincolo de puterea lor de înţelegere: „Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt.” (Ioan 9, 8-9).

Acel „eu sunt” al celui vindecat a presupus începutul anchetei.

Sinedriştii l-au întrebat: „Cum ţi s-au deschis ochii?” (v. 10). Cu simplitate, el a răspuns: „Omul care se numește Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut.” (v. 11).

Orbul le dăduse un răspuns fără prea multe detalii. Întrucât minunea se consumase sâmbăta, ei nu s-au ferit să-l întrebe: „Unde este Acela?” (v. 12). Insistau să-L vadă şi, de ce nu, chiar să-L condamne pentru că a îndrăznit să lucreze sâmbăta. Ei considerau că Dumnezeu este neiertător cu cel care lucrează sâmbăta. Şi pentru a-l afla pe cel care a făcut tină în zi de sâmbătă, au recurs la diferite scenarii, intimidări şi presiuni. L-au dus pe cel împricinat în faţa completului de judecată al fariseilor, constituit ad-hoc, supunându-l unei anchete de urgenţă (v. 13).

Întrebările puse de sinedrişti curgeau una după alta. Însă, de la un invalid, la ce răspunsuri se puteau aştepta? Le-a spus întocmai cum s-a întâmplat: „Tină a pus pe ochii mei, și m-am spălat şi văd” (v. 15).

Nimic mai mult! Atunci, fariseii au încercat să-i inducă ideea că omul care l-a vindecat nu este de la Dumnezeu, ci este un păcătos, fiindcă a încălcat sâmbăta (v. 16).

Săvârşise crimă de lezdivinitate. Şi Iosua a cucerit Ierihonul în zi de sâmbătă, însă lui nimeni nu i-a reproşat încălcarea sabatului (Iosua Navi 6, 15). A urmat întrebarea cheie: „Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii?” Şi el a răspuns „că prooroc este” (v. 17). Un răspuns pasibil de pedeapsa uciderii cu pietre. Văzând că nu obţin răspunsul scontat, au pus la îndoială faptul că inculpatul ar fi fost orb din naştere. Aşa că, între cei care au dat mărturie despre el s-au numărat şi părinţii lui. În Pilde este scris: „Martorul care grăieşte adevărul nu minte, iar martorul mincinos spune numai minciuni.” (Pilde 14, 5). Sau: „Martorul drept scapă suflete, iar cel viclean spune numai minciuni.” (Pilde 14, 25). Aveau nevoie de probe şi de mărturii credibile, de necontestat. Legea prevedea că tot cuvântul e cunoscut ca adevărat pe baza a doi sau trei martori (Deuteronomul 19, 15; II Corinteni 13, 1).

Părinţii, la întrebările puse de cei din completul de judecată: „Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum?” (v. 19), au răspuns în limitele bunului simţ: „Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine.” (v. 20-21). Au dat un răspuns care să nu-i supere pe anchetatori, dar nici să fie împotriva evidenţelor. Şi, într-adevăr, cel mai îndreptăţit să vorbească despre Cel care îl vindecase nu putea fi altul decât beneficiarul minunii. Avea o vârstă demnă de luat în seamă. L-au chemat a doua oară şi i-au zis: „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta e păcătos.” (v. 24).

Încercau să-l determine să-L renege pe Hristos. Însă fostul orb le-a spus deschis: „Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd.” (v. 25). Odată cu ochii trupului i s-au deschis şi cei ai minţii.

Minunea pe care o vedea săvârşită în el nu-i permitea să consimtă cuvintelor acelora; el însuşi devenise argumentul puterii Aceluia. Atunci, fariseii, în ideea că va apărea vreo contrazicere în declaraţii, s-au interesat iarăşi despre modul derulării minunii: „Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?” Cu o stăpânire de sine imbatabilă, detaşându-se de atmosfera instigatoare de abordare, creată de interpelatori, le-a răspuns: „V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi?” Era deopotrivă un reproş făţiş adus celor care îşi întorceau urechea de la adevăr, cum va spune mai târziu Sfântul Apostol Pavel (II Timotei 4, 4), dar şi o strecurare inteligentă a întrebării-cheie a întregii naraţiuni: „Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?” (v. 27). Fără nicio reţinere, le-a sugerat ca şi ei să se facă ucenicii Lui.

Dacă până acum s-a purtat un război surd, acum părţile şi-au arătat adevărata lor poziţie; completul a izbucnit, ocărându-l: „Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este.” (v. 28-29). Fals! Cum să spui că nu ştii de unde este Hristos, când însuşi Moise a spus: „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul Tău; pe Acela să-L ascultaţi.” (Deuteronomul 18, 15). Iar cu alt prilej, ei înşişi au spus: „Au nu este Acesta fiul teslarului?” (Matei 13, 55). „Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, și nu știm noi pe tatăl Său și pe mama Sa?” (Ioan 6, 42). Cum puteau acum să spună că nu-L cunosc?

Vădindu-şi adversitatea faţă de Hristos, cel vindecat, indignat, văzând că există şi alte feluri de a nu vedea, le-a ţinut o scurtă, dar profundă prelegere, plină de rigoare logică, al cărei miez îl constituie o nebănuită bogăţie de înţelesuri: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” (v. 30-33). Abia acum le-a spus tot ce gândea.

Axioma credinţei, pe care Însuşi Hristos a exprimat-o, nu poate fi alta: „Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel-rău este.” (Matei 5, 37).

Neputința lor de a-L cunoaște pe Hristos era doar confirmarea celor spuse de profet: „Neamul Lui cine îl va spune?” (Isaia 53, 8).

Concluzia: „Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși” trebuia admisă; Se referea la Hristos. Era un curaj din partea celui vindecat să vorbească despre superioritatea lui Hristos în relaţie cu Moise şi chiar cu toţi prorocii. Însă aceasta i-a iritat şi mai mult şi – pe fondul acesta – l-au apostrofat: „În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară.” (Ioan 9, 34).

Un om păcătos, adică fără sfinţenia lui Aaron şi a fiilor săi (Ieşirea 29, 44), pe care o aveau mai-marii preoţilor din sinedriu, nu avea voie să ridice glasul şi să se exprime în problemele religioase. Nu a fost doar batjocorit, ci şi scos afară, cum de altfel se va întâmpla cu toţi cei care-L vor mărturisi pe Hristos. Însă ocara din pricina lui Hristos are ecou puternic în urechile lui Dumnezeu.

Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, L-a întrebat: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Întrebarea lui Hristos viza mărturisirea lui de credinţă. Atunci, fostul orb L-a întrebat: „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?” Iisus i-a răspuns: „L-ai şi văzut! Și Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este.” (v. 37). Mărturisirea a venit fără întârziere: „Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui.” (v. 38). I s-a închinat Lui ca lui Dumnezeu, copleşit fiind şi de minunea care i s-a întâmplat. A unit închinarea cu mărturisirea de credinţă.

Şi unii dintre farisei, ascultându-L, L-au întrebat: „Oare și noi suntem orbi?” (v. 40). Iisus le-a zis: „Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră.” (v. 41). Indirect, le-a spus că sunt orbi spiritual. Pentru că dacă ei și-ar fi recunoscut orbirea sufletească, L-ar fi rugat să-i vindece. Or, ei nu L-au solicitat, pretinzând că văd, deşi nu-L vedeau, datorită orbirii lor spirituale, dobândită pe fondul răutăţii lor.

Din păcate, astăzi sunt mult mai mulţi cei care nu pot sau nu vor să poată să-L vadă pe Hristos. Iată de ce judecata orbului este, indirect, judecata lui Hristos pentru toţi orbii spirituali ai zilelor noastre.