Este bine să reținem trei lucruri în legătură cu locul morții în viața noastră și atitudinea pe care trebuie să o avem față de ea. Mai întâi, moartea este mai aproape decât ne imaginăm noi. Apoi, ea este profund nenaturală, potrivnică planului dumnezeiesc dar, în același timp, și un dar al lui Dumnezeu. Și, în sfârșit, este o despărțire care nu este despărțire.

Moartea nu este doar un eveniment îndepărtat, plasat undeva la capătul vieții ca o concluzie a vieții pământești, ci o realitate foarte prezentă și permanentă în jurul nostru și în noi. „Mor în fiecare zi!”, spune Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 15, 31): „Vremea morții e în fiecare clipă”, întărește T. S. Eliot. Tot ceea ce trăiește este o formă de moarte: tot timpul murim. Dar, în această experiență cotidiană a morții, fiecare moarte este urmată de o nouă naștere; orice moarte este, în același timp, o formă de viață. Viața și moartea nu sunt contrarii, nu se exclud reciproc, ci se întrepătrund. Orice existență umană este o îmbinare de moarte și înviere, „ca fiind pe pragul morții deși, iată că trăim” (II Corinteni 6, 9). Pelerinajul nostru pe pământ este un Paște permanent, o continuă traversare a morții spre o nouă viață. Între nașterea dintâi și ultima moarte, firul întregii noastre existențe este alcătuită dintr-o serie de „mici” morți și nașteri.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana, 1996, p. 21)