Jean-Claude Larchet, sunteți printre primii care au dezvoltat o reflecție teologică despre boală, suferință, medicină. Cartea dumneavoastră „Teologia bolii” apărută în 1991 a fost tradusă în numeroase limbi și în relație cu epidemia de Covid-19, va apărea în curând și traducerea în limba japoneză. Ați publicat de asemenea o reflecție despre suferință: „Dumnezeu nu vrea suferința oamenilor”, care a apărut de asemenea în mai multe țări”.

Pentru început care este părerea dumneavoastră generală despre epidemia actuală?

Nu sunt mirat: de două mii de ani au fost aproximativ două epidemii mari pe secol și multe alte epidemii de o importanță mai mică. Frecvența lor crește totuși din ce în ce mai mult și densitatea populației urbane, circulația favorizată de mondializare, alături de multitudinea și rapiditatea mijloacelor de transport moderne le transformă ușor în pandemii. Epidemia actuală era deci previzibilă și anunțată de numeroși epidemiologi care nu se îndoiau de venirea ei, ignorând numai momentul precis în care va apărea și forma pe care aceasta o va lua. Ceea ce este surprinzător, este lipsa de pregătire a anumitor state (Italia, Spania și Franța de asemenea), care în loc să pregătească personalul medical, structurile spitalicești și materialele necesare pentru a face față flagelului, au lăsat spitalele să se degradeze și au permis externalizarea (în China ca și în restul țărilor) producției de medicamente, de măști, aparate respiratorii, de care avem mare nevoie astăzi.

Bolile sunt omniprezente în istoria omenirii și nu există om care să nu le întâlnească în viața sa. Epidemiile sunt pur și simplu boli care sunt deosebit de contagioase și se răspândesc rapid la un nivel mare al populației. Caracteristica virusului Covid-19 este că agravează grav sistemul respirator al persoanelor în vârstă sau slăbite de alte patologii și că are un grad ridicat de contagiozitate, care aduc rapid la saturație sistemele de terapie intensivă, printr-un număr mare de persoane afectate simultan, într-o perioadă scurtă de timp.

Bisericile ortodoxe au reacționat în etape, cu nivel de rapiditate și forme variate. Ce părere aveți?

Trebuie spus că țările nu au fost afectate de epidemie în același timp sau în același grad și că fiecare biserică locală și-a adaptat reacția la evoluția bolii și la măsurile luate de către fiecare stat în parte. În țările cele mai afectate, decizia de a suspenda oficierea serviciilor religioase a fost luată rapid, la doar câteva zile distanță. Neprevăzând o limitare imediată, unele biserici (cum ar fi Biserica Rusă) au luat măsuri pentru a limita posibila contaminare în timpul oficierii serviciilor liturgice sau a oferirii Sfintelor Taine; astăzi sunt constrânși să ceară credincioșilor să nu vină la biserică.

Aceste diferite măsuri au stârnit dezbateri și chiar polemici din partea clericilor, comunităților monahale, credincioșilor, teologilor …

Un prim obiect al polemicii a fost decizia anumitor biserici de a modifica modalitățile de împărtășanie euharistică.

În această privință, trebuie diferențiate două lucruri: părțile împărtășaniei și împărtășania însăși.

Poate exista riscul contaminării prin părțile împărtășaniei: prin faptul de a șterge buzele fiecărui creștin cu aceeași pânză (așa cum se face în mod regulat în unele parohii ale Bisericii Ruse) sau de a bea după împărtășanie, așa cum se obișnuiește și în Biserica Rusă „zapivka” (amestec de apă dulce și vin) din aceleași cupe. Acesta este motivul pentru care măsurile luate în primul caz, de utilizare a șervețelelor de hârtie și în cel de-al doilea caz, de căni de unică folosință (ambele fiind arse apoi), după părerea mea, nu pot fi contestate.

În ceea ce privește Împărtășania în sine, mai multe biserici au renunțat la modalitatea tradițională de a o oferi credincioșilor, utilizând Sfânta Linguriță. Unele biserici au recomandat turnarea conținutului în gura deschisă, păstrând o anumită distanță față de aceasta, altele, precum Biserica Rusă au propus să dezinfecteze lingura în alcool între doi credincioși sau să fie folosite linguri de unică folosință care să fie mai apoi arse. Cred că nicio biserică nu a presupus că însuși Trupul și Sângele Lui Hristos, despre care toate rugăciunile de dinainte și de după împărtășanie amintesc că este dat „pentru sănătatea sufletului și a trupului”, ar putea fi un factor de contaminare (găsim această ultimă idee numai într-un articol – devenit viral pe internet, motiv pentru care îl citez – al arhimandritului Cyrill Hovorun, care cuprinde o sumă de erezii). Există însă îndoieli cu privire la lingură în sine, iar acest lucru provoacă o dezbatere, unii având în vedere mai presus de toate, faptul că aceasta atinge gura credincioșilor, iar alții, faptul că fiind înmuiată în Trupul și în Sângele Lui Hristos, ea este dezinfectată și protejată de ele. Aceștia din urmă remarcă faptul că preoții care, în bisericile mari unde există, inevitabil, printre credincioși bolnavi de tot felul, consumă la sfârșitul Liturghiei restul Sfintelor Daruri, fără a contracta prin aceasta nicio boală. De asemenea, ei observă că, în timpul marilor epidemii din trecut, preoții au dat împărtășirea credincioșilor infectați, fără a fi ei înșiși infectați. În ceea ce privește acest ultim aspect nu am informații fiabile din documente istorice. Pe de altă parte, comentariul pe care îl face în „Pidalion” (culegere și comentarii despre canoanele Bisericii Ortodoxe), Sfântul Nicodim Aghioritul (care a trăit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea), realizat în canonul 28 al Consiliului 6 Ecumenic, admite ca „preoții să facă unele schimbări în vreme de ciumă” în modul de a administra împărtășania bolnavilor „prin plasarea Pâinii Sfinte într-un recipient sacru, astfel încât muribunzii și bolnavii să o poată lua cu linguri sau ceva asemănător”, „recipientul și lingurile trebuind să fie plasate în oțet, iar oțetul turnat într-un creuzet de topire sau în orice alt mod posibil, mai sigur și mai canonic”. Acest lucru presupune că la vremea sa (și probabil și înainte), era acceptat să se dea împărtășania prin mai multe recipiente și linguri și ca acestea să fie mai apoi dezinfectate (oțetul având prin gradul său de alcool și aciditate, proprietăți antiseptice și antifungice – care, între paranteze, ar fi total insuficiente împotriva virusului Covid-19). Pe acest text, citat și în manualul de referință al marelui liturgist rus al secolului al XIX-lea S. V. Bulgakov, și-a susținut Biserica Rusă măsurile pe care le-a luat.

În ceea ce mă privește, cred că cel care are suficientă credință pentru a primi împărtășania cu încredere cu lingurița, nu este în pericol și că bisericile care au luat măsuri speciale au făcut-o având în vedere credincioșii cu o credință mai slabă și care se îndoiesc. Bisericile au urmat cumva concepția Sfântului Pavel, care spune: „Am fost slab cu cei slabi pentru a câștiga pe cei slabi” (1 Corinteni 9, 22). Trebuie amintit faptul că împărtășania nu are un efect magic: la fel ca în toate Tainele, harul este dat în deplinătate, dar primirea harului este proporțională cu credința primitorului (Părinții greci utilizează cuvântul grecesc „analogia” pentru a desemna această proporționalitate) astfel încât chiar și Sfântul Pavel amintește în rugăciunile dinaintea împărtășaniei, că cel care primește împărtășania nevrednic se poate îmbolnăvi la suflet și trup (1 Corinteni 12:27 – 31) sau primește împărtășania „spre propria condamnare”.

În orice caz, fiecare Biserică locală este capabilă să ia, prin iconomie, toate dispozițiile necesare în fiecare circumstanță particulară.

Al doilea obiect de controversă a fost închiderea bisericilor și oprirea serviciilor liturgice.

Trebuie menționat în primul rând că majoritatea statelor nu au dispus închiderea bisericilor, limitând accesul doar la câteva persoane, apoi vizitarea persoanelor izolate; măsurile de izolare au făcut imposibile deplasarea și vizitele. Cu toate acestea, în majoritatea Bisericilor locale, oficierea Liturghiei continuă cu preotul, un cântăreț, eventual un diacon și un slujitor (cu excepția Greciei, unde acest lucru a fost interzis chiar și în mănăstiri, ceea ce este paradoxal fiind vorba de „o țară cu o identitate ortodoxă puternică și în care Biserica se bucură de recunoașterea oficială de către stat).

Extremiștii au dezvoltat teorii ale conspirației, văzând în spatele deciziilor statului voința anumitor grupuri de influență de a distruge creștinismul. Ei au făcut o paralelă cu perioada de persecuție din primele secole, chemând creștinii la rezistență și citând martiri drept exemplu. Aceste poziții sunt evident excesive și paralela cu epoca persecuției abuzivă. Creștinilor nu li se cere să renunțe la credința lor și să se închine unui alt zeu. Bisericile nu sunt închise, iar limitările cu privire la frecventarea lor sunt provizorii. Statele și-au făcut datoria doar pentru a proteja populația luând singura măsură disponibilă – izolarea – pentru a limita contagiunea, pentru a putea oferi cele mai bune îngrijiri celor bolnavi și pentru a limita numărul de decese.

Aș adăuga că o biserică nu este un loc magic, protejat complet de lumea înconjurătoare, unde nu se poate contracta nicio boală, mai ales dacă aceasta este extrem de contagioasă. Este adevărat că în trecut, în timpul epidemiilor, am avut o atitudine diferită: oamenii se adunau în biserici și procesiunile se înmulțeau. Ceea ce uităm este că bisericile deveneau aziluri. Astfel, în timpul marilor epidemii din timpul Imperiului Bizantin, nu era neobișnuit să găsești sute de cadavre îngrămădite în biserici.

Biserica are datoria de a proteja sănătatea și viața credincioșilor săi, dar și pe cei care îi pot contamina pe ceilalți și de a nu complica activitatea îngrijitorilor, care, dacă sistemul este saturat, riscă să nu poată trata pe toată lumea, să fie nevoiți să facă o triere, cu alte cuvinte să abandoneze și să lase să moară persoanele cele mai vulnerabile. În plus, dacă sunt prea mulți morți în același timp, nu le mai putem asigura înmormântarea: am fost cu toții întristați să vedem în Italia un convoi de camioane ale armatei, conducând zeci de morți direct către crematoriu, fără vreo prezență familială sau religioasă… În China, mii de cadavre au fost arse și abia după câteva săptămâni familiile au putut veni să recupereze cenușa părinților decedați, de pe paleții în care erau îngrămădite urnele funerare.

Comunitățile monahale (inclusiv cele din Muntele Athos) au luat decizia, închizându-și ușile, de a-și proteja vizitatorii și pelerinii împotriva contaminării reciproce, dar și de a-și proteja membrii, ceea ce le permite să continue oficierea Liturghiei și îndeplinirea uneia dintre sarcinile lor esențiale, de care avem nevoie în special în această perioadă: să se roage pentru lume.

Faptul că a devenit imposibil de primit o vreme împărtășania reprezintă o problemă serioasă pentru unii dintre credincioși. Din nou, unii extremiști văd efectul de succes al unui complot anti-creștin …

Nu împărtășesc aceste teorii ale conspirației, care implică oameni sau organizații, mai ales că, așa cum am spus, epidemiile sunt recurente și ciclice în istoria umanității; cred totuși că în această epidemie și consecințele ei, diavolul este la lucru; vă voi spune de ce în continuarea interviului.

În privința privării de împărtășanie, putem spune mai multe lucruri. Cei care obișnuiesc primească împărtășania în fiecare săptămână (sau mai des) și obțin o putere spirituală mare pentru viața lor din împărtășanie, suferă mult pentru această situație și îi înțelegem. Ca o consolare, ne putem aminti că Sfânta Maria Egipteanca, a cărei viață sfântă o sărbătorim solemn în a cincea duminică a Postului Mare, a primit împărtășania o singură dată în viața ei, chiar înainte de moarte, și că pe vremea ei (acest lucru este amintit în Viața Sa pe care o citim în biserică cu ocazia acestei pomeniri), obiceiul era ca, călugării care trăiau în comunitate să se retragă individual în pustiu la începutul Postului Mare și să nu se întoarcă la mănăstire decât în Joia Mare pentru a primi împărtășania. De asemenea, poate fi amintit faptul că mulți Părinți care s-au retras în pustiu se împărtășeau cel mult o dată pe an. În urma circumstanțelor actuale, suntem supuși aceleiași distanțe față de împărtășanie în timpul acestui Post Mare, și, putem de asemenea, datorită izolării în propriile apartamente (care a devenit pentru mulți, în lumea noastră de continuă mișcare și ocupații exterioare, la fel de austeră precum un deșert) să împărtășim puțin din experiența lor. Putem obține câteva beneficii în urma acestora. În primul rând astăzi, în special în diaspora, împărtășirea a devenit frecventă (în timp ce în urmă cu câteva decenii, în țările ortodoxe, dimpotrivă, a fost rară), într-atât încât există un riscul ca ea să devină ceva banal. Cu câțiva ani în urmă, am vorbit despre acest lucru cu arhiepiscopul Athanase Jevtić, care îmi spusese că este de folos să te abții periodic de la  împărtășanie, pentru a înțelege semnificația acesteia și pentru a te apropia de ea, simțind cu adevărat dorința și nevoia. Apoi, putem aminti că efectele împărtășaniei nu se disipează după ce am primit-o. Efectele sale sunt proporționale cu calitatea receptivității noastre, iar această receptivitate se referă nu numai la starea noastră de pregătire pentru împărtășanie, ci și la atitudinea noastră față de aceasta după ce am primit-o. Pentru a ne ajuta, Biserica ne oferă o serie de rugăciuni înainte de împărtășanie și după împărtășanie. Cunosc mai mulți părinți duhovnici care își încurajează fiii spirituali să citească în fiecare zi rugăciunile de după împărtășanie până la următoarea împărtășanie, astfel încât să țină seama de „darurile prețioase primite” și să continue să actualizeze harul primit.

În ceea ce privește imposibilitatea de a participa la serviciile liturgice, ce se poate spune?

Cred că este posibil să le oficiem acasă, în formele prevăzute în absența unui preot, citind în special Tipicurile în locul Liturghiei, deși în mod evident nu o pot înlocui complet lipsindu-i chiar esențialul: oficierea Sfintei Jertfe care nu poate fi realizată decât de un preot. Mulți dintre credincioși au textele liturgice acasă (în special Micul Ceaslov, destinat exclusiv unei oficieri în lipsa preotului); de altfel majoritatea textelor pot fi găsite pe internet. De asemenea, putem practica Rugăciunea lui Iisus: în Muntele Athos, comunitățile mici sau călugării ermiți care trăiesc în „pustiu” și nu au preot, înlocuiesc slujbele printr-o serie de invocări adresate lui Hristos, Maicii Domnului și sfinților. Sfântul Efrem din Katounakia, referindu-se la Sfântul Ioan Gură de Aur, spunea: „Oamenii din lume care nu au posibilitatea de a merge la biserică nici sâmbătă, nici duminică, pot face un altar din sufletul lor spunând Rugăciunea”.

De asemenea, este posibilă, în țările ortodoxe, urmărirea Liturghiei transmisă în direct la televizor sau pe internet, așa cum o fac de obicei mulți vârstnici și bolnavi care nu se pot deplasa. Aceasta nu înlocuiește o participare reală, cu o prezență fizică în cadrul comunității, dar cu toate acestea o putem asocia oficierii și trăirii sentimentului de apartenență și de acțiune comunitară în același timp, comunitatea eclesiastică extinzându-se dincolo de cei vizibili și cei prezenți (este ceea ce numim „comuniunea sfinților”).

Într-un interviu recent, mitropolitul Pergamului, Ioan Zizioulas, condamnând decizia anumitor Biserici de a închide bisericile și de a opri oficierile, a afirmat că atunci când Liturghia nu mai este oficiată, nu mai există Biserică . Ce părere aveți?

Poziția sa este înțeleasă prin doctrina personalistă, care dă întâietate relaționalului și care, identifică Liturghia cu sinaxa (adunarea credincioșilor) mai mult decât cu Jertfa Euharistică în sine. De fapt, Liturghia continuă să fie oficiată în toate Bisericile (în mănăstiri, dar și în cerc restrâns în multe biserici). Și asta este ceea ce contează. Valoarea Liturghiei nu depinde de numărul de participanți prezenți și nici valoarea și semnificația Sfintei Jertfe de numărului de Liturghii oficiate. Când sute de mii de biserici săvârșesc simultan Liturghia, ele actualizează (acesta este sensul cuvântului „anamneză”, care desemnează centrul Liturghiei) unica Jertfă a lui Hristos. Dacă ar fi oficiată numai o singură Liturghie, chiar și într-o Biserică locală, acea Jertfă ar fi săvârșită în egală măsură, cu aceeași semnificație, pentru că se extinde la întregul univers. În ceea ce privește credincioșii, trebuie amintit că Liturghia Sfântului Vasile, pe care o săvâșim în aceste duminici ale Postului Mare, prevede în mod explicit posibila lor absență, într-o rugăciune prin care i se cere lui Dumnezeu să-și amintească „de cei care lipsesc din binecuvântate pricini”, care îi asociază într-un anumit fel cu credincioșii prezenți și cu harul care le este transmis.

Cum să trăim în izolare? Aparent acest lucru pune probleme contemporanilor noștri …

Avem norocul că izolarea impusă de stat coincide parțial cu „carantina sfântă” a Postului Mare. Există tradiția pentru noi ortodocșii, în această perioadă, să ne limităm ieșirile, activitățile de agrement și consumul. De asemenea, tradiția este să profităm de această perioadă de calm și de o mai mare solitudine, pentru a ne întoarce la noi înșine, să augmentăm lecturile spirituale și să ne rugăm mai mult. Pentru toate acestea, avem experiența anilor trecuți; va trebui să ne prelungim efortul cu câteva săptămâni.

În general, izolarea este o ocazie bună de a experimenta isihia dragă spiritualității ortodoxe, o stare de singurătate și mai ales de calm exterior și interior, de odihnă din agitația, zgomotul și stresul asociate condițiilor de viață obișnuite și să revenim la locuința noastră interioară, ceea ce părinții isihaști numesc „locul inimii”.

Izolarea permite, de asemenea, cuplurilor și copiilor să fie împreună mai des decât de obicei, iar acest lucru este benefic pentru toți. Desigur, acest lucru nu este întotdeauna de la sine înțeles, deoarece unii nu sunt obișnuiți să trăiască împreună pe termen lung, dar aceasta poate fi oportunitatea de a consolida conviețuirea în mod pozitiv.

Această revenire la sine și la viața conjugală și de familie nu trebuie să presupună uitarea celorlalți. Pomana, care face parte din practicile obișnuite din timpul postului, poate lua forma unei asistențe mai susținute și regulate față de persoanele pe care le cunoaștem și care suferă de vreo boală, de singurătate sau de anxietate excesivă. Pentru această activitate, mijloacele moderne de comunicare sunt benefice…

Observ că mulți dintre concetățenii noștri trebuie să inventeze activități sportive în apartament. În timpul Postului, suntem obișnuiți să facem metanii. Le putem înmulți (călugării au regula să facă cel puțin 300 pe zi, unii ajung până la 3000!). Patriarhul Pavle al Serbiei, care a făcut metanii în fiecare zi până la vârsta de 91 de ani (doar o vătămare la genunchi l-a putut opri!), spunea, întărit de studiile sale medicale și de sănătatea sa bună, că aceasta este cea mai bună gimnastică pe care un om o poate face pentru a se menține în formă …

Propun să trecem, dacă doriți, la câteva întrebări teologice. În primul rând, cui sau cu ce putem asocia epidemia actuală și bolile în general?

O epidemie este o boală contagioasă care se răspândește. Putem spune tot ceea ce se spune despre boală, cu excepția faptului că natura masivă care este impusă unei regiuni, unei țări sau a întregii lumi, așa cum este cazul în prezent, ridică întrebări suplimentare. Nu este surprinzător, în discursul religios, să regăsim tema Apocalipsei, a sfârșitului lumii, sau ideea unei pedepse divine pentru păcatele oamenilor, cu aluzii la potop (Fac. 6-7), la soarta Sodomei și Gomorei (Fac. 19), la ciuma care a decimat tabăra lui David după recensământ (2 Regi 24, 15-15) sau la cele zece plăgi ale Egiptului (Ieș. 7-11 ). Prin urmare, se impun câteva clarificări.

Conform concepției ortodoxe dezvoltate de Părinți din Sfânta Scriptură, păcatul strămoșesc (care în tradiția occidentală este numit păcat originar) a avut, în plan fizic, trei efecte: pătimirea (suferința reprezentând o formă majoră), corupția (boala reprezentând forma principală) și moartea, care rezultă din aceasta din urmă. Păcatul lui Adam și al Evei a fost de a se separa de Dumnezeu, ceea ce a dus la pierderea harului care le asigura impasibilitatea, incoruptibilitatea și nemurirea. Adam și Eva fiind prototipurile umanității, în mod implicit, au transmis descendenților natura lor umană alterată de efectele dăunătoare ale păcatului lor; tulburarea care a afectat natura umană, a afectat și întreaga natură, pentru că omul, separat de Dumnezeu, și-a pierdut statutul de rege al creației și a privat făpturile de harul pe care îl transmitea în calitate de mediator. În timp ce la început creația a fost în întregime bună, așa cum a creat-o Dumnezeu (după cum ne spune capitolul 1 din Facere), apoi răul a apărut în lume și în om, un rău care nu este numai moral, dar și fizic și care se manifestă printr-o dezordine ce afectează ordinea inițială a creației și prin procese de distrugere a ceea ce Dumnezeu a stabilit. Providența lui Dumnezeu a împiedicat, așa cum observă Vladimir Lossky, distrugerea completă a creației, dar natura a devenit un câmp de luptă în care binele și răul se confruntă în mod constant. Organismele vii luptă constant pentru a elimina microbii, bacteriile sau virusurile sau modificările genetice (din cauza îmbătrânirii sau a factorilor de mediu), care încearcă să le distrugă, până când, slăbite de vârstă, cu imunitatea scăzută, sunt în cele din urmă învinse și mor. Bacteriile sau virusurile pot să nu afecteze decât regnul animal timp de milenii sau să fie conservate de către animale fără ca acestea să fie afectate, iar dintr-o dată, să se transmită la om. Este ceea ce s-a întâmplat cu diferitele specii de virusuri care au provocat epidemii în ultimele decenii.

Puneți în evidență vinovăția primilor părinți în acest proces. Păcatele urmașilor lor, propriile noastre păcate joacă un rol în acest proces? Rugăciunile găsite în Molitfelnic (cartea oficială de rugăciuni bisericești) pentru perioade de epidemie, dar și discursurile anumitor episcopi, preoți sau călugări, pun la îndoială păcatele tuturor, văd în tot ceea ce se întâmplă un fel de pedeapsă din cauza lor și invită la penitență …

Conform concepției ortodoxe (care diferă în acest punct de concepția catolică despre păcatul originar), însăși vina lui Adam și a Evei este personală și nu se transmite urmașilor; numai efectele sale sunt transmise. Cu toate acestea, urmașii lor, de la origini și până în prezent, cum spune Sfântul Pavel în capitolul 5 din Epistola către Romani, au păcătuit într-o manieră similară cu cea a lui Adam, imitându-l, i-au confirmat păcatul și efectele sale prin propriile lor păcate. Prin urmare, există o responsabilitate colectivă în ceea ce privește relele care afectează lumea căzută, care justifică contestarea păcatului și apelarea la pocăință. Totuși, aceasta se aplică la un nivel general, pentru a explica originea și subzistența bolilor și a altor rele și nu la un nivel personal pentru a explica că se întâmplă unei anumite persoane sau unui grup de persoane. În timp ce anumite boli pot fi atribuite unor greșeli sau pasiuni personale (de exemplu, boli legate de un exces de alimente, băuturi alcoolice sau boli cu transmitere sexuală), altele apar independent de calitatea spirituală a persoanelor pe care le afectează. Copiii bolnavi nu au nicio vină; Sfinții nu scapă de boală și adesea au mai multe boli decât alții cu un comportament moral dezordonat. Uneori, epidemiile răpun mănăstiri întregi; de exemplu, o epidemie de ciumă a lovit, după Paștele din 346, mănăstirile din Thebaid și a ucis o treime din „părinții pustiilor” care locuiau acolo, inclusiv pe Sfântul Pahomie, părintele monahismului cenobitic, pe succesorul pe care acesta l-a desemnat și aproape o sută de călugări din fiecare dintre marile mănăstiri din regiune. În timpul marilor epidemii de ciumă din trecut, observatorii creștini au fost nevoiți să constate că boala a lovit oamenii la întâmplare în ceea ce privește calitatea lor morală sau spirituală. Întrebarea referitoare la relația bolii cu un păcat al unei persoane sau cu un păcat al părinților ei a fost pusă lui Hristos, care a răspuns ucenicilor săi despre orbul din naștere: „Nici el, nici părinții săi nu au păcătuit…” (Ioan (9, 1). Prin urmare, boala are un raport originar, principial și colectiv cu păcatul, dar nu are decât într-un număr mic de cazuri un raport actual și personal. Așadar, cred că problema păcatului și a penitenței în rugăciuni sau predici poate fi abordată, dar într-un mod discret. Persoanele care suferă de o boală nu au nevoie să adăugăm suferinței lor acuzații de culpabilitate, ci au nevoie de susținere, consolare, îngrijire, compasiune și să-i ajutăm de asemenea să-și asume spiritual boala și suferința astfel încât să le poată transforma din punct de vedere spiritual în avantajul lor. Dacă pocăința are un sens, acela este de inversare, de schimbare a stării sufletești (sensul cuvântului grecesc metanoia). Boala ridică o serie de întrebări de care nimeni nu poate scăpa: „De ce? De ce eu? De ce acum? Pentru cât timp? Ce voi deveni?”. Orice boală constituie o interogare cu atât mai vie și mai profundă, prin faptul că nu este abstractă sau gratuită, ci că face parte dintr-o experiență ontologică. Această interogare este adesea crucială. Deoarece boala pune întotdeauna, mai mult sau mai puțin, în discuție fundamentele, cadrul și formele existenței noastre, echilibrul dobândit, libera dispoziție a facultăților noastre trupești și psihice, valorile noastre de referință, relația noastră cu ceilalți și viața noastră însăși, pentru că moartea este întotdeauna acolo mai clar decât de obicei (este cazul în special pentru această epidemie care afectează, într-o manieră imprevizibilă și rapidă, oamenii, în special vârstnicii, dar și pe cei mai tineri fără ca ei să aibă afecțiuni medicale grave). Boala este o oportunitate pentru fiecare persoană de a experimenta propria fragilitate ontologică, dependența și de a se îndrepta către Dumnezeu ca la cel care poate ajuta la depășirea ei, dacă nu fizic (pentru că există, ca răspuns la rugăciune vindecări miraculoase), cel puțin spiritual, și ne permite să-i dăm un sens prin care ne construim pe noi înșine și fără de care ne autodistrugem.

Nu este neobișnuit, însă, să găsim, în rugăciunile din Molitfelnic sau în altele (de exemplu, canoane și acatiste), precum și în discursurile clericilor care s-au înmulțit recent pe Internet, ideea că această epidemie ar fi trimisă de Dumnezeu (sau de arhanghelii sau îngerii săi) pentru a trezi oamenii, pentru a-i duce la pocăință și convertire, într-o lume care a devenit complet materialistă și complet uitată de Dumnezeu …

Așa cum tocmai am spus, sunt de acord că acest test (ca orice test din viață) este o oportunitate de a face o introspecție, de a conștientiza și de a reveni la Dumnezeu și la o viață mai spirituală.

Am vorbit despre asta în ceea ce privește indivizii. Dar este evident – și există multe articole în presă care o confirmă – că această epidemie pune în discuție fundamentele, organizarea și modul de viață materialist și consumerist al societăților noastre moderne, falsele sentimente de siguranță obținute din progresele științei și tehnologiei; aceasta arată, de asemenea, iluziile transumanismului, pentru că, așa cum spun specialiștii în prezent, noile virusuri nu vor înceta să apară și epidemiile nu numai că se vor menține, ci se vor multiplica în viitor, lăsând adesea omul neputincios (gândiți-vă că nu a fost încă găsit niciun vaccin sau leac pentru răcelile obișnuite, care afectează o mare parte a populației în fiecare an și sunt cauzate de un virus din familia coronavirusurilor).

Dar cu tot respectul pe care îl am pentru rugăciuni sau pentru clericii la care vă referiți, sunt șocat de modul lor de a-L înțelege pe Dumnezeu și acțiunea Lui față de oameni. În acest caz avem de-a face cu un mod de a vedea care era comun în Vechiul Testament, dar care, în Noul Testament s-a schimbat. În Vechiul Testament exista ideea că cei drepți erau prosperi, deoarece erau răsplătiți de Dumnezeu, în timp ce păcătoșii erau pedepsiți în mod corect prin tot felul de rele. Noul Testament a pus capăt acestei „logici”, iar modul său de a vedea este prefigurat de Iov. Discursurile clerului la care faceți aluzie seamănă cu cele ale prietenilor lui Iov, care corespund acestui silogism: „Ai tot felul de nenorociri, deci Dumnezeu te-a pedepsit, iar dacă te-a pedepsit, este pentru că ești păcătos”. Iov refuză ideea că Dumnezeu l-ar fi putut pedepsi. Noul Testament ne dezvăluie un Dumnezeu al iubirii, un Dumnezeu plin de compasiune și milostiv, care încearcă să salveze oamenii prin iubire, nu prin pedepse. Ideea că Dumnezeu ar fi răspândit acest virus în lume sau l-ar fi răspândit prin îngerii sau arhanghelii săi (așa cum citim de fapt în unele texte) mi se pare aproape blasfemie, chiar și atunci când face referire la o pedagogie divină care ar utiliza răul în vederea binelui și, prin urmare, ar face în mod straniu rău sau bine. Dumnezeu este pentru noi un Tată, noi suntem copiii Lui. Care tată ar avea ideea de a inocula un virus copiilor săi într-un scop presupus educativ? Dimpotrivă, care tată nu suferă din cauza faptului că își vede copiii bolnavi, că suferă și riscă să moară?

Unii teologi atribuie lui Dumnezeu cauzele bolii, suferinței și morții, deoarece, la fel ca maniheii, se tem că dacă nu le atribuim lui Dumnezeu, putem considera că există pe lângă Dumnezeu – principiu al binelui-, un principiu al răului care concurează cu acesta și care, prin urmare, Îi limitează atotputernicia, care este unul dintre atributele Sale esențiale. Dar, dacă totul provine de la Dumnezeu, trebuie să recunoaștem că el este cauza nu numai a epidemiilor, ci și a războaielor, genocidelor, lagărelor de concentrare și că i-a adus la putere pe Hitler, Stalin sau Pol-Pot pentru a-i face instrumente ale așa-numitei sale dreptăți și pentru a educa oamenii …

De fapt, potrivit Părinților, relele au o singură sursă, păcatul, el însăși cauzat de o utilizare greșită pe care omul a făcut-o liberului său arbitru. Ele sunt, de asemenea, un efect al acțiunii diavolului și a demonilor (îngerii căzuți pentru că au folosit și ei rău liberul arbitru), a căror putere, în urma păcatului primului om, s-a putut stabili în lume: omul încetând să mai fie „regele creației”, Satana a putut deveni „prințul acestei lumi”.

În ceea ce se întâmplă acum, trebuie evidențiată acțiunea diavolului și nu cea a lui Dumnezeu și, în al doilea rând, și vina celui care, în China, consumând sau atingând un animal purtător al virusului (a fost de asemenea, în toate epidemiile anterioare), a transmis efectul greșelii sale întregii omeniri, precum Adam a transmis întregii omeniri efectul păcatului său.

Ceea ce ați spus ridică câteva întrebări. În primul rând, unii spun că Dumnezeu a creat toți microbii, toate virusurile și că moartea în sine este inclusă în creație de la origine și că, după cum spune Facerea, tot ceea ce a creat Dumnezeu este bun.

Este într-adevăr o idee pe care o găsim la unii teologi catolici moderni (de exemplu, Teilhard de Chardin și discipolul său Gustave Martelet) și care a fost preluată de anumiți teologi ortodocși (de exemplu, Ioan Zizioulas, mitropolitul Pergamului și foarte recent, arhimandritul Cyrill Hovorun). Aceștia au o concepție naturalistă, care este parțial modelată pe cea a științei moderne. Credința noastră ortodoxă este diferită: Părinții sunt unanimi în a afirma că Dumnezeu nu a creat moartea și că aceasta este o consecință a păcatului, precum și a bolii și a suferinței, care nu aparțineau condiției paradisiace originare și care, de altfel, vor fi abolite în condiția paradisiacă viitoare, în Împărăția Cerurilor.

Întrebarea dacă boala, suferința și moartea sunt rele necesită un dublu răspuns.

În plan fizic, în primul rând, sunt relele, fără îndoială, pentru că sunt, așa cum am mai spus, tulburări apărute în buna funcționare a organismelor vii create de Dumnezeu. Chiar și din punct de vedere naturalist, pentru o ființă vie, sănătatea și viața corespund stării normale, boala, infirmitățile și moartea constituind o stare anormală. Boala, așa cum am spus mai sus, este o formă de corupție, este un proces de deteriorare, distrugere, anihilare și suferință, un element care însoțește acest proces și care mărturisește că ceva în corpul nostru  „nu merge bine”. Caracterul cu adevărat diabolic al bolilor apare foarte clar în unele dintre ele: de exemplu, bolile auto-imune, unde organele folosesc resursele organismului pentru a se autodistruge (este un fel de sinucidere); cancerul, care dintr-o modificare genetică, produce tumori absurde (care nu joacă niciun rol sensibil în organism), care nu au alt scop decât propria creștere în detrimentul celorlalte organe pe care le vampirizează și le distrug treptat, folosind, împotriva terapiilor implementate împotriva lor, toate resursele pe care ființa umană le-a acumulat, timp de milioane de ani, pentru a se dezvolta și a se proteja; virusul actual care, la fel ca și alții din aceeași familie, se infiltrează în celulele plămânilor și apoi în alte organe vitale, le invadează (ca un inamic o țară), le colonizează și împiedică funcționarea lor sau le perturbă grav, până la provocarea morții.

Pe plan spiritual, boala, suferința și moartea rămân rele prin originea lor primară (păcatul), dar pot fi abordate și trăite spiritual într-un mod constructiv și pot deveni în felul acesta bunuri, dar numai bunuri spirituale. Cu prilejul bolii și suferinței, pe măsură ce moartea se apropie, omul, după cum am mai spus, se poate întoarce spre Dumnezeu, se poate apropia de El și poate dezvolta diverse virtuți (adică dispoziții permanente, altfel spus, care îl asimilează cu Dumnezeu și îl unesc cu El). Sfântul Grigorie de Nazianz spune că prin boală mulți oameni au devenit astfel sfinți.

Dacă Hristos a murit pentru noi, a făcut aceasta pentru a birui moartea și ca să ne permită, la sfârșitul timpului, să fim înviați așa cum a făcut El însuși. Dar trăirea și agonia Sa de pe cruce au și un alt sens, care nu este suficient de subliniat: prin suferință și prin moarte, El a desființat puterea suferinței și a morții; ne-a dat, dacă ne unim cu El și astfel primim harul pe care L-a dobândit pentru noi, să nu ne mai temem de suferință și să ne îmbunătățim spiritual prin ea și să nu ne mai temem de moarte, ci să ne punem nădejde în viața veșnică, astfel încât să putem spune împreună cu Sfântul Pavel care afirmă în capitolul 15 din prima Epistolă către Corinteni: „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?”

Se impune încă o întrebare față de ceea ați relatat anterior: de ce Dumnezeu, dacă este bun și atotputernic, nu abolește boala și suferința din această lume și de ce subzistă în timp ce Hristos le-a învins pentru toată umanitatea, pe care și-a asumat-o în persoana sa?

Aceasta constituie o obiecție puternică din partea ateilor și adesea ridică îndoieli în rândul credincioșilor.

Răspunsul Părinților este că Dumnezeu a creat omul liber și respectă liberul arbitru al acestuia, inclusiv în ceea ce privește consecințele. Deoarece păcatul este perpetuat în lume, consecințele sale continuă să afecteze natura umană și întregul cosmos.

Hristos a înlăturat nevoia de păcat, a pus capăt tiraniei diavolului, a făcut moartea inofensivă, dar El nu a înlăturat nici păcatul, nici acțiunea demonilor, nici moartea fizică sau, în general, consecințele păcatului, pentru a nu forța sau nega liberul arbitru care le provoacă. În plan fizic, lumea căzută rămâne supusă propriei sale logici. Acesta este și motivul pentru care boala afectează oamenii în mod diferit, iar acest lucru este deosebit de izbitor în timpul unei epidemii: conform propriei lor constituții fizice individuale, boala îi afectează pe unii și îi cruță pe alții, îi afectează ușor pe unii, în mod grav pe alții, îi omoară pe unii și îi lasă pe alții în viață, îi omoară pe adolescenți și îi cruță pe vârstnici.

Abia la sfârșitul timpurilor se vor restaura toate lucrurile și va apărea „un nou cer și un nou pământ”, unde ordinea și armonia naturii distruse de păcat vor fi restaurate într-o natură ridicată la un mod de existență superior, unde bunurile dobândite de Hristos în lucrarea sa răscumpărătoare și îndumnezeitoare a naturii noastre vor fi transmise pe deplin tuturor celor care i s-au alăturat.

Omul care trăiește în Hristos în Biserică, unde se găsește plinătatea harului, primește „harul coborât al Duhului Sfânt”, cunoaște spiritual începuturile bunurilor ce vor urma. În acest plan spiritual, păcatul, diavolul, moartea și corupția nu mai au putere asupra lui, nu îl pot afecta; el este liber spiritual față de ele. Însă incoruptibilitatea și nemurirea, dacă îi sunt astfel asigurate, nu vor deveni reale pentru corpul său decât după Înviere și Judecată, la fel cum îndumnezeirea întregii sale ființe nu își va găsi deplinătatea decât în acest moment final. (Cf. 1 Cor 15, 28).

Între timp, creștinismul se arată nerăbdător să ușureze suferințele oamenilor și să vindece bolile și a încurajat întotdeauna mijloacele care pot fi puse în practică pentru aceasta …

Iubirea de aproapele este împreună cu iubirea față de Dumnezeu principala virtute susținută de creștinism. Dragostea de aproapele implică compasiune, dorință de a-l ajuta în toate, de a-l mângâia, de a-l sprijini, de a-l elibera de suferința sa și de a-i vindeca bolile, de a-l menține în stare bună de sănătate. Minunile făcute de Hristos și Apostoli au dat un exemplu. Acesta este motivul pentru care creștinismul a recunoscut de la bun început meritele medicinii, nu a ezitat să integreze medicamentele „profane” practicate în societatea în care s-a născut și s-a dezvoltat și chiar a fost în spatele creării primelor spitalelor. Timp de secole în Orient și în Occident și până relativ recent, asistentele au fost călugărițe (în Germania, asistentele continuă să fie numite „Schwester”, surori!). În actuala epidemie, toți cercetătorii, medicii, îngrijitorii, paramedicii, dar și toți agenții tehnici și personalul de întreținere manifestă dăruire și spirit de sacrificiu, mergând până la a-și pune în pericol propria lor sănătatea și propria lor viață, care sunt în toate privințele în conformitate cu valorile creștine. Toate bisericile îi binecuvântează, iar noi trebuie să îi susținem prin rugăciunea noastră.

Deoarece ați spus că natura căzută cumva urmează propria logică, rugăciunile noastre pot avea efect asupra acestei epidemii, de a o încetini sau de a o încheia?

Datoria noastră este să ne rugăm lui Dumnezeu să pună capăt acestei epidemii. Dar ca acest lucru să se întâmple ar fi necesar ca toți oamenii să se întoarcă spre El și să-i ceară aceasta. În caz contrar, din respect pentru libera lor alegere, El nu își va impune atotputernicia asupra celor care nu doresc să-l recunoască și să-i ceară ajutorul. Acesta este motivul pentru care acțiunea divină nu a ieșit la iveală pentru a opri marile epidemii din trecut. Pe de altă parte, Dumnezeu a răspuns solicitării grupurilor mici unite și a oprit în mod miraculos epidemiile localizate. La fel, încălcările logicii lumii căzute au fost întotdeauna în favoarea anumitor oameni prin intervenția lui Dumnezeu, a Maicii Domnului sau a sfinților. Dar prin definiție minunile sunt excepții de la ordinea comună și obișnuită. Hristos însuși nu a efectuat vindecări colective, ci întotdeauna vindecări individuale și, întotdeauna, trebuie subliniat, în legătură cu un scop spiritual și o acțiune spirituală concomitentă (iertarea păcatelor) legată de viața și destinul unei persoane. Acest lucru îmi oferă ocazia să amintesc că la fel cum boala poate fi transformată spiritual în avantajul nostru, așa și sănătatea păstrată sau redobândită este inutilă dacă nu o folosim bine spiritual. Una dintre întrebările pe care ni le pune actuala epidemie este de asemenea: ce am făcut cu sănătatea noastră până acum și ce vom face cu ea dacă vom supraviețui?

În ceea ce privește vindecările miraculoase realizate de Hristos, vedem că uneori au fost acordate la cererea oamenilor pe care i-a vindecat, alteori la cererea celor dragi. Acest lucru ne amintește că este important să ne rugăm pentru noi înșine, pentru a obține protecție și vindecare, dar și pentru cei dragi, extrapolând, pentru toți oamenii, la fel ca toți sfinții care se roagă pentru întreaga lume pentru că în propria lor persoană ei se simt uniți cu toți.

Rugăciuni de tot felul au înflorit pe site-urile ortodoxe în ultimele săptămâni. Ce rugăciune(i) recomandați în mod special?

Orice rugăciune este bună pentru că ne apropie de Dumnezeu și de aproapele nostru. Ne putem adresa lui Hristos, Maicii Domnului și tuturor sfinților, pentru că, așa cum mi-a spus Sfântul Paisie Aghioritul în timpul uneia dintre întâlnirile mele cu el, fiecare Sfânt poate vindeca toate bolile și Sfinții nu sunt geloși unul pe celălalt.

În ciuda tuturor, sunt puțin sceptic în privința anumitor forme de evlavie care se limitează la superstiție, dar care sunt inevitabile în astfel de circumstanțe: de exemplu, o coroană sfântă a ieșit recent din temnițe; fără îndoială, vom vedea în curând adăugându-i-se Sfântul Virus (episcopul Vienei în secolul al IV-lea).

În ceea ce mă privește, îmi place foarte mult și folosesc rugăciunea compusă de Patriarhul Daniel al României de mai multe ori pe zi, care este scurtă, simplă și completă. Am modificat textul foarte puțin:

„Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ești bogat în milă și, cu purtarea Ta de grijă cea înțeleaptă, ocârmuiești viața noastră, ascultă rugăciunea noastră, primește pocăința noastră pentru păcate, oprește noua boală molipsitoare. Cel ce ești Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, dăruiește însănătoșire celor cuprinși de boală, ridicându-i grabnic din patul durerii, ca să Te slăvească pe Tine, Mântuitorul cel Milostiv. Iar pe cei sănătoși îi ocrotește de orice boală. Ai grijă de noi, smeriții robii Tăi, de părinții și rudeniile noastre. Binecuvintează, întărește și păzește, Doamne, cu harul Tău, pe toți cei care, cu iubire de oameni și jertfelnicie, îi îngrijesc pe cei bolnavi la casele lor sau în spitale. Îndepărtează toată boala și suferința din popor și ne învață să prețuim viața și sănătatea ca daruri ale Tale. Dăruiește-ne, Dumnezeule, pacea Ta și umple inimile noastre de credință neclintită în ocrotirea Ta, de nădejde în ajutorul Tău și de dragoste față de Tine și de aproapele. Că al Tău este a ne milui și a ne mântui pe noi, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”.

(Notă: Interviul a fost realizat de către părintele Jivko Panev, conferențiar la Institutul de Teologie Ortodoxă Saint-Serge din Paris, unde predă dreptul canonic și istoria Bisericilor locale, fiind publicat pe site-ul orthodoxie.com)

Sursa: teologi.ro / traducere: drd. Maria-Alexandra Fercal