Prima duminică din Postul Mare este numită „a Ortodoxiei”. Prilej de a vorbi despre ce înseamnă credinţa ortodoxă, despre cultul icoanelor, despre faptul că, prin Sfântul Apostol Andrei, creştinismul a pătruns, încă de la începuturi, în fiinţa celui ce azi se numeşte neam românesc. Multe sunt subiectele pe care le poate aborda un ortodox cu un astfel de prilej. Am simţit însă nevoia să aduc, pentru o astfel de zi, nu atât cuvinte despre credinţa ortodoxă, cât mai ales o mărturie a unei persoane care a (re)descoperit Ortodoxia. Şi aşa am ajuns la o confesiune cu adevărat cutremurătoare, a unei persoane care, după căderi şi poticniri cumplite, reuşeşte să guste din bucuria şi pacea Ortodoxiei vii şi autentice. Mărturia pe care o veţi citi în rândurile următoare este de pe blogul oameni şi demoni, al poetului Marius Iordăchioaia, şi este prezentată cu titlul: „Şi eu am fost în iadul dezintoxicării... (scurt fragment autobiografic)”. Pe unii poate îi va revolta modul direct, abrupt, de exprimare, al celui ce se întoarce la Viaţă. Alţii se vor simţi deranjaţi (cu musca pe căciulă?) de această deconspirare a făţărniciei şi formalismului care ne ispiteşte continuu, pe când alţii se vor bucura că cineva îndrăzneşte să fie viu, cu toate consecinţele care ar putea decurge de aici, inclusiv cele scandaloase (dar şi Domnul a venit, după o spusă a lui Nicolae Steinhardt, „să ne scandalizeze şi să ne mântuiască”). M-aş bucura dacă am înţelege, lecturând cele de mai jos, cât de important e să ne conectăm la realitate, în aspectele ei cele mai cutremurătoare, să ne coborâm până în subteranele sufletului omenesc, precum S-a coborât Hristos la iad; triumfalismul şi discursul encomiastic nu vor aduce, niciodată, suflete la Viaţă... Redau, în continuare, fragmente din această mărturie.

***

«L-am cunoscut pe Iisus pe fundul gropii mele. Pe care o săpasem, involuntar; doar, pur şi simplu, trăind ca toţi ceilalţi... Cred că deja cădeau primele lopeţi de ţărână. Eram pătruns deja de amorţeala sfârşitului. Când cineva a aruncat un Nou Testament. Şi-n timp ce cioclii lucrau, eu citeam. Când am sfârşit Evangheliile, nu mai eram în mormânt; umblam, teafăr, prin lumea care mă băgase în el...

„Rabi, Învăţătorule, unde locuieşti?”- L-am întrebat pe Iisus, ca ucenicul lui Ioan Botezătorul altădată. N-am înţeles limpede răspunsul. Aveam încă ţărână în urechi şi pe pleoape. Nu I-am descifrat nici măcar mişcarea buzelor. Aşa că am început să umblu din casă în casă (de rugăciune). Am început cu cea ortodoxă, cea în care mă născusem. Dar aici am nimerit în mecanismul unui orologiu măreţ. Figuri de lemn care îşi fac ritualul la ora exactă, apoi dispar. Am nimerit o banchiză din Antarctica formalismului. Iar Hristosul Evangheliilor era atât de cald şi de viu! Am luat-o la fugă...

Dar nu I-am găsit casa. Oriunde intram, şi El era doar în trecere. Stătea cu mine cât să mă lămuresc că trebuie să merg mai departe.... După câţiva ani m-am reîntors la Ortodoxie. Am dat de un preot „în Viaţă”. El mi-a deschis o uşă în peretele de gheaţă al bisericii. M-a primit în Ortodoxie ca în propriul suflet; în Biserică, precum în familia lui. Dar asta după ce vreme îndelungată frecventasem Liturghia şi atât. În timpul slujbei aveam dureri sufleteşti şi trupeşti îngrozitoare; spaime atroce, simţeam cum mi se rupe carnea şi mi se crapă oasele. Ieşeam afară şi mă opream cu spatele lipit de zidul bisericii. Scoteam Evanghelia din buzunar şi citeam. Îmi încălzeam credinţa şi intram din nou. Apoi durerea iarăşi mă împingea afară; şi  Evanghelia iar mă aducea înăuntru. Evanghelia mă scosese din mormânt; suferinţa, groaza, mă trimeteau înapoi în el... Căci ştiam că lumea e doar un tobogan spre cimitir.

Stăteam la Liturghie şi curgeau râuri de sudori pe mine. Eram în sevraj duhovnicesc. Mă dezintoxicam de viaţa mea. Durerile erau atroce, frizau nebunia. Dar suferinţa, paradoxal, îmi întărea credinţa că dacă plecam acasă, voi trece doar dintre colţii Fiarei, în pântecul ei. Că astfel mă va înghiţi. Când predica durerii dădea să mă convingă, deschideam Evanghelia şi citeam cuvintele lui Iisus. Şi luam din ele puterea de a răbda. Nu sensuri, idei: ci doar puterea de a rămâne pe cruce...

În clipele cele mai grele, când simţeam că mor, îmi spuneam că prefer să mor în Biserică, acum, decât, în lume peste câţiva ani. Preferam să mor în braţele lui Dumnezeu, chiar dacă îmi părea că mă zdrobeau, decât în liniştea goală, abisală, de afară, linişte de sedativ, fericire de drogat în braţele moi, de curvă bătrână, ale lumii... În Biserică era suferinţă, dar era şi nădejde; luminiţa de la capătul tunelului ei nu era umbrită nici de ameninţarea morţii. Pe când lumina de afară era lipsită de orice căldură, lumina nimicul ca instalaţia de efecte speciale ale unui spectacol, făcându-l să pară ceva, deşi nu e decât lumina rece a deznădejdii luminându-ne, halucinant, închipuirea.

Foamea de spovedanie şi Împărtăşanie

Cu vremea durerile au început să scadă. Deşi nu aveam duhovnic, nu mă spovedeam, nu mă împărtăşeam... Mi-am trăit dezintoxicarea fără aceste ajutoare vitale, doar citind Evanghelia şi strigând la Maica Domnului şi la Sf. Gheorghe. Am fost operat pe viu, cum s-ar spune. Poate de aceea, nu mă mai satur acum să scriu despre Sfintele Taine. Pentru că ştiu, pe pielea mea, pe oasele şi pe sufletul meu, ce e Ortodoxia fără Sfânta Împărtăşanie. Ştiu ce înseamnă ca fiul risipitor din parabola lui Hristos să fie întâmpinat nu de Tatăl, ci de fratele său. Care nu se grăbeşte să taie viţelul îngrăşat, să te îmbrace şi să-ţi dea inel, ci să te bage între argaţi şi să te pună la muncă, flămând, până vei plăti toată paguba pe care, de altfel, Tatăl ţi-a iertat-o. Care îl întâmpină pe cel fugit din închisoarea porcească a lumii, cu o condamnare de 7, 10, 20 de ani, după canoane. (...)

Abia după 20 de ani de la întoarcerea mea în Biserică am cunoscut un preot care m-a primit ca tatăl fiului risipitor din Evanghelie. Am scris aceste rânduri pentru cei care se află în tratamentul Bisericii şi suferă mult şi sunt ispitiţi să renunţe. Ispitiţi deopotrivă de dureri, de împotrivirea rudelor şi de răceala credincioşilor. Ispitiţi să se spovedească şi să se împărtăşească mai rar. Ispitiţi să se „smerească”... Acestora le spun, din inimă, că vindecare fără Taine nu există! Precum nu există credinţă vie, caldă, fără Evanghelie! Precum nu există credinţă reală, ortodoxă, în Evanghelie, în întruparea lui Dumnezeu şi în Jertfa Lui, fără a se naşte din ea foamea de spovedanie şi Împărtăşanie! Hristos  ne strigă „în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”,nu doar de la amvon, ci, mai ales, din Potir. Să ne spovedim şi să ne împărtăşim tot mai des, cu îndârjire, înaintând, prin puterea Sfintelor Taine şi după "harta" Evangheliei, tot mai în adâncul braţelor deschise ale Tatălui ceresc. Când ne vom  întoarce cu totul în dragostea Lui, chinul se va sfârşi. Pentru totdeauna!»

***

Fiul filosofului Constantin Noica, Părintele Rafail Noica, face o afirmaţie tranşantă: „Ortodoxia este firea omului”. Mărturii precum cele de mai sus nu fac decât să confirme o astfel de sentinţă. Indiferent de piedicile pe care le poate întâmpina cineva, chiar şi din partea unor oameni din Biserică, în pofida tuturor smintelilor care se pot ridica din aluatul în care se frământă neputinţe omeneşti şi făţărnicii de tot felul, dacă este onest şi consecvent cu ale sale căutări, orice om poate gusta din bucuriile dreptei credinţe. Nimic nu ne poate opri din drumul nostru către Hristos Domnul, căci, pe această cale, El Însuşi ne poartă paşii.