Ospitalitatea în Sarepta, în Nazaret și la noi

Din viețile Sfinților Ilie și Elisei, dar și din cele trăite de Domnul Iisus în Nazaret putem înțelege cât de importantă este ospitalitatea dezinteresată. Pentru darul primirii de străini, creștinul cu inima deschisă va primi, ca și odinioară Avraam la stejarul din Mamvri, bunăvoința și binecuvântarea lui Dumnezeu, care vindecă mulțime de păcate.

În vremea aceea toți se mirau de cuvintele harului care ieșeau din gura lui Iisus și ziceau: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif? Și El le-a zis: Cu adevărat, îmi veți spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuți! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă și aici, în patria Ta. Și le-a zis: Adevărat zic vouă că niciun proroc nu este bine primit în patria sa. Și adevărat vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie în Israel, când s-a închis cerul trei ani și șase luni, încât a fost foamete mare peste tot pământul, și la nici una dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât la Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă. Și mulți leproși erau în Israel în zilele prorocului Elisei, dar nici unul dintre ei nu s-a curățat, decât Neeman Sirianul. Și toți în sinagogă, auzind acestea, s-au umplut de mânie. Și, ridicându-se, L-au scos afară din cetate și L-au dus până pe sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce în prăpastie; iar El, trecând prin mijlocul lor, a plecat de-acolo. (Luca 4, 22-30)

Evanghelia care se citește la singura sărbătoare cu cruce roșie dedicată unui sfânt din Vechiul Testament, este un mic fragment din capitolul al patrulea de la Luca. Domnul Iisus, aflat în sinagoga din Nazaretul copilăriei Sale, este invitat la „amvon” să citească un paragraf cunoscut din proorocia lui Isaia, cuprins în capitolul 61, în care se vorbește despre puterea vindecătoare și eliberatoare a lui Mesia. I se face o mare cinste prin această lectură publică, fiindcă este un bun prilej de a ține un cuvânt concetățenilor, pe baza profeției. Astfel, fără menajamente, Iisus interpretează aceste cuvinte, scrise de Isaia cu șapte sute de ani înainte, ca împlinindu-se cu El de față. Cuvintele Sale sunt simțite de auditoriu ca pline de har. Însă cei prezenți, cunoscându-L din copilăria Sa și identificându-L cu fiul lui Iosif, dulgherul așezării, nu rămân la simpla mirare. Tocmai din pricina familiarității, uimirea se transformă rapid într-o întrebare: de unde știe Iisus atâta carte? Iar Domnul le răspunde mai degrabă indirect întrebărilor indirecte, spunându-le că nici un prooroc nu e bine primit în patria lui și dând exemplu pe Ilie și Elisei, ale căror puteri vindecătoare s-au făcut cunoscute mai mult printre străini decât printre casnici.

Dintre faptele ieșite din comun, povestite în cărțile Regilor despre profetul Ilie, se remarcă o minune pe care am putea-o numi „negativă”: din cauza păcatelor poporului israelit, condus de apostatul Ahab care era căsătorit cu Izabela, o regină păgână și imorală, Ilie e trimis de Dumnezeu să vestească pedeapsa lipsei ploii timp de trei ani și jumătate peste pământul regatului nordic (III Regi 17, 1). Tot Ilie este mandatat de Dumnezeu, la sfârșitul acestui răstimp, să organizeze un „concurs” de jertfe aduse, de către el lui Dumnezeu, respectiv de către numeroșii preoți de la curtea regală, zeului Baal. Iar la sfârșit, după ce preoții mincinoși au fost rușinați, ba unii chiar uciși, Ilie a vestit venirea ploii, tot la porunca divină. În tot acest timp, de la vestea închiderii până la cea a deschiderii cerurilor, Ilie a fugit din țara sa, de frica pedepsei lui Ahab. S-a stabilit în casa unei femei văduve din Sarepta, un sat de lângă portul fenician Sidon, la Marea Mediterană. Și aici era secetă și foamete, iar Ilie a probat credința femeii cerându-i să-i facă o turtă din ultimul rest de făină și ulei pe care le avea. A găzduit la ea fiindcă întâlnise acolo aceeași inimă ca și a patriarhului Avraam de odinioară, iubitoare de străini până la a-și da ultima avuție de dragul ospitalității. Astfel ea devenise fiica lui Avraam mai mult decât toți israeliții, deși era păgână, fiindcă Dumnezeu își revarsă harul peste cei care se înrudesc cu Avraam nu după sânge, ci după purtare. Iar dacă Ilie, la vremea sa, nu a fost cinstit ca un prooroc în propria țară, ci de străini, tot la fel și Domnul Iisus arată cum, în Nazaretul copilăriei fiind și propovăduind aceleași cuvinte ca în alte cetăți galileene, nu este bineprimit. Hristos le mai amintește nazarinenilor și de urmașul lui Ilie, profetul Elisei care a vindecat de lepră pe Neeman, un comandant sirian de oști, deși existau și între israeliți mulți leproși (IV Regi, 5, 14). Acest al doilea exemplu accentuează faptul că minunile se fac pe baza credinței celor aflați în nevoi, nu pe criterii de rudenie ori de naționalitate.

Cele două exemple i-au provocat într-atât pe nazarinenii care adineauri „se mirau de cuvintele harului” rostite de Iisus interpretând Scripturile, încât L-au luat pe sus și voiau să-L arunce într-o prăpastie aflată la marginea orașului. Însă, după cum și Ilie a scăpat de mai multe ori din mâinile prigonitorilor, și Domnul Iisus le-a scăpat inexplicabil „trecând prin mijlocul lor”, fiindcă Dumnezeu nu Își încheiase planul de mântuire prin El.

Lipsa de apreciere a propriilor specialiști, talente, genii, ba chiar și afrontul adus la adresa unor personalități ale istoriei neamului, caracterizează atât pe români cât și pe alții. E ca un fel de „blestem” generalizat în această parte a lumii. Însă prin această atitudine de ignorare a propriilor valori, căutând „în curtea vecinului” ajungem să vedem vrând-nevrând alte obiceiuri, alte moduri de viață, alte atitudini pe care încercăm să le imităm. Nu o dată se afirmă prin presă cum un politician sau vreun afacerist se tratează de o boală peste hotare, fiindcă în țara noastră nu există tehnologia necesară tratamentului. Alteori aceeași presă notează cum fizicieni, IT-iști, medici, artiști plastici, muzicieni și alte persoane talentate sunt lăudate peste hotare. Uneori aceste valori, revenite în patria natală cu nu nou statut, se bucură de cinstea meritată, altădată au parte de tratamentul pe care l-a avut Iisus în Nazaret: disprețul, calomnia. Din perspectiva cealaltă, omul de valoare arareori se dezice, la rându-i, de neamul care l-a renegat. Asemenea profetului Ilie cel prigonit, cel mai adesea el suferă pentru popor și refuză să îl denigreze în fața altora.

Drama Domnului Iisus, Care a lăsat confortul casei pentru a propovădui Legea lui Dumnezeu, poate fi cunoscută parțial de cel ce se aseamănă Lui în destinul propriu. Plecarea departe de casă, poate la muncă sau în căutarea unei vieți mai bune – fie ea și numai materială – nu înseamnă automat risipire ca în cazul fiului risipitor din pildă (Luca 15), ci totodată poate aduce cu sine acumulare de experiențe, cunoștințe care pot fi apoi aplicate acasă, spre binele propriu și al semenilor. De aceea aprecierea valorii celor plecați și reîntorși are loc în cele din urmă și acasă, chiar dacă adesea cu întârziere, poate chiar prea târziu pentru persoana propriu-zisă, dar întotdeauna la timp pentru cei care nu se complac în ignoranță și autosuficiență.

Din viețile Sfinților Ilie și Elisei, dar și din cele trăite de Domnul Iisus în Nazaret putem înțelege cât de importantă este ospitalitatea dezinteresată. În primul rând, pentru oaspetele, care uneori este unul de-al nostru întors după o îndelungă peregrinare, dar cel mai adesea un străin. Invers, pentru gazdă, nu doar iubirea propriilor copii întorși acasă de departe, dar și omenia împărtășită oricărui vizitator, indiferent cine ar fi acesta, au darul de aduce eliberarea din boala propriei ogrăzi și a îndreptățirii-de-sine. Iar pe lângă aceasta, pentru darul primirii de străini, creștinul cu inima deschisă va primi, ca și odinioară Avraam la stejarul din Mamvri, bunăvoința și binecuvântarea lui Dumnezeu, care vindecă mulțime de păcate.

De la același autor

Ultimele din categorie