Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, și pe fiică de mama sa, și pe noră de soacra sa; iar dușmanii omului vor fi casnicii lui. Sfârșind Iisus de dat aceste învățături celor doisprezece ucenici ai Săi, a trecut de acolo ca să învețe și să propovăduiască mai departe, prin cetățile lor. (Matei 10, 32-36; 11, 1) (Vineri în săptămâna a treia după Rusalii)

În Patericul Egiptean se istorisește că un călugăr începător din Libia a venit la Avva Siluan ca să i se plângă de un dușman care i-a făcut multe rele. Fratele dorea ca starețul să îi dea binecuvântare să reclame pe acel vrăjmaș și să ceară despăgubire prin intermediul judecătorilor. Atunci bătrânul i-a zis: bine, facem așa, dar mai întâi să ne rugăm. Astfel au început să rostească împreună „Tatăl nostru”. Dar la sfârșitul rugăciunii, Avva Siluan a zis: „și nu ne iertă nouă greșelile noastre, cum nici noi nu iertăm greșiților noștri”. Tânărul l-a corectat, dar starețul a spus: „ba așa e corect, fiule! Căci cu adevărat de vei voi să mergi la dregător, să-ți facă ție dreptate, Siluan altă rugăciune nu-ți va face ție”. Atunci, fratele s-a închinat bătrânului și l-a iertat pe vrăjmașul său.

Din această întâmplare e de înțeles că atitudinea lui Dumnezeu față de noi este de fapt oglindirea poziției noastre față de ceilalți oameni. Însă nu numai atât. Pe un plan superior, modul în care vestim cuvintele Evangheliei, în care Îl mărturisim pe Iisus ca Dumnezeu, acesta este văzut și răsplătit de Hristos. La rândul Său, El va mărturisi despre noi înaintea lui Dumnezeu. Desigur că și reversul e valabil: „Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”. Cu alte cuvinte, așa cum noi nu iertăm greșelile aproapelui, nici Domnul nu va acoperi greșelile noastre la judecată. Și tot așa cum noi ne lepădăm de Hristos, nesocotind învățăturile creștine, nesocotind porunca dragostei, tot la fel și Hristos nu are ce să mărturisească pentru noi de bine la judecata finală.

Domnul Iisus îndeamnă la pace, la împăcare, le spune ucenicilor „Pace vouă!”, iar la Cina cea de Taină spune: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă”, dar imediat completează: „nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Prin urmare, pacea dumnezeiască nu e totuna cu pacea lumească. Pacea dumnezeiască aduce liniște înăuntrul nostru în primul rând și apoi radiază în jur pace, însă nu mereu, ci doar atunci când și cei din jur sunt dispuși, cât de cât, la pace. Altfel, pacea divină poate însemna totodată pentru lume război sau „sabie”, așa cum afirmă Mântuitorul. Poate însemna război atunci când modul de viață creștin nu este în concordanță cu viața lumii și atunci apar prigoane, după cum se știe că s-a întâmplat de atâtea ori. Poate însemna și „sabie”, în sensul că pacea dumnezeiască produce o ruptură, o sciziune înăuntrul nostru, o ruptură între omul cel vechi, supus unor anume reguli, tradiții, obiceiuri și omul cel nou, care este după Legea lui Dumnezeu. Iar această ruptură poate însemna despărțirea fiului de tată, ori a fiicei de mamă, atunci când rânduiala dumnezeiască trebuie să valoreze mai mult decât ascultarea de rudeniile trupești. A despărți pe fiu de tată și pe fiică de mamă poate însemna și maturizarea duhovnicească, „tăierea cordonului ombilical”. Omul cel după Hristos nu mai are nevoie de povețele părintești, ci devine adult atunci când Hristos l-a chemat și l-a făcut fiul Său direct. Desigur, despărțirea de părinți despre care vorbește Iisus în această Evanghelie poate fi și una în realul sens al cuvântului: o separare din cauza unor neînțelegeri, nepotriviri de idei. Însă aceasta nu indică neapărat o necinstire a părinților, faptă condamnată în cele Zece Porunci, ci poate însemna că și părinții trupești mai greșesc.

În final Domnul mai spune încă un cuvânt care nicidecum nu liniștește și nu aduce obișnuita „pace”. Anume că „dușmanii omului vor fi casnicii lui”. De aici se înțelege că de fapt cei mai apropiați ai noștri ne pot fi sau pot deveni dușmani. Nu cei de departe, cu care nici nu avem contacte, ci mai degrabă cei de lângă noi, sunt mai pasibili a ne fi dușmani. Fie direcți, născându-se conflicte cu aceștia pe teme duhovnicești sau pământești, fie indirecți pentru că ei ne îndeamnă sau ne ispitesc cel mai ușor la comportamente nepotrivite cu numele de creștin. Astfel, cuvintele lui Iisus nu aduc neapărat consolarea așteptată de oameni pentru că El nu mângâie în sensul omenesc, ci divin. Asprimea cuvântului nu înseamnă răutate sau insensibilitate, ci trezirea la realitate. 

Finalul Evangheliei din care aflăm că Domnul a sfârșit ciclul de învățături și a plecat în altă parte ca să propovăduiască și în alte cetăți, ne face să înțelegem că învățătura lui Hristos este valabilă nu doar pentru un grup restrâns de oameni. Vestirea Evangheliei s-a făcut treptat în toată Țara Sfântă, iar prin Sfinții Apostoli, în întreaga lume. Pacea lui Hristos stăpânește peste întreaga lume. Și chiar dacă noi nu mai avem ochi să o vedem printre atâtea războaie și vești de războaie, pacea dumnezeiască rezidă și mai departe în inimile celor care Îl caută pe Făcătorul lor cu adevărat, cu mai multă intensitate, mai adânc decât în ceea ce poate oferi societatea.