Zis-a Domnul către iudeii care crezuseră într-Însul: Eu sunt Pâinea vieții. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. Deci iudeii se certau între ei, zicând: Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm? Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. (Ioan 6, 48-54)

Despre importanța Sfintei Împărtășanii, care este Trupul și Sângele lui Hristos oferite nouă în chipul pâinii și vinului, au scris și Evangheliștii Matei, Marcu și Luca. Acolo se relatează cum, la Cina cea de Taină, Domnul Iisus a frânt pâinea și a binecuvântat vinul, instituind prin cuvintele liturgice această Taină a mântuirii pe care noi o repetăm, nu doar rememorând cele întâmplate acum 2000 de ani, ci retrăind efectiv, fiind de față alături de Apostoli la jertfa acelei cine. Tot la fel, Sfântul Pavel amintește despre aceleași cuvinte hristice: „Luați mâncați, acesta este Trupul Meu...”. În plus, față de Evangheliști, Apostolul adaugă că făcând acestea în Sfânta Liturghie, mărturisim moartea Domnului și Învierea Lui (1 Corinteni 11, 24-27).

Este ciudat faptul că Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul cel iubit al Domnului, nu amintește de acest moment crucial de la Cina cea de Taină. Însă, în capitolul al șaselea al Evangheliei lui, referindu-se la un moment cu mult înainte de această Cină, se arată că Hristos explicase ucenicilor, ba chiar și altora, rostul și taina Euharistiei. Învățătura Sa este tainică în sensul că e greu de pătruns, și în niciun caz din cauză că ar fi un secret sau ceva ascuns și descoperit doar câtorva inițiați. Taina Euharistiei constă în aceea că ea contrazice rațiunea umană, o face de prisos, scandalizează pe cel care nu vrea să-și răstignească mintea și să se lase cu totul în brațele credinței. 

Domnul Se numește pe Sine „Pâinea vieții”. În comparație cu altă pâine venită din cer, cum a fost mana, acea pâine dulce care cădea ca o grindină sau ca o ninsoare peste iudei, în vremea călătoriei lor din Egipt spre Canaan (Ieșire 16, 14), Domnul este „Pâinea din cer” pe care dacă o mâncăm, nu murim. Străbunii evreilor care au mâncat mană în pustie au murit. Dar adevărata pâine din cer este aceea care, consumată, dă viața veșnică. Domnul ca Pâine vie nu este un obiect, nici un simplu aliment material, ci însăși viața. Trupul Său este cel care dă viața. Desigur că o astfel de învățătură este greu de priceput, ba chiar imposibil. Tocmai de aceea mulți iudei L-au acuzat acum, dar și în ceasul judecății înaintea Sinedriului, cum că îndeamnă la mâncarea trupului Său, la un soi de canibalism. Desigur că așa s-ar înțelege cuvintele de către cineva care înțelege totul mot-à-mot. Dar, așa cum odinioară Nicodim a trebuit să priceapă că nașterea din nou spre viață nu înseamnă reintrarea omului bătrân în pântecele maicii sale, tot așa stau lucrurile și aici. Unii preoți au notat în cărți mănăstirești faptul că pâinea și vinul nu trebuie să fie înțelese ca simboluri ale Trupului și Sângelui Domnului. Nu ne împărtășim simbolic cu Domnul prin pâine și vin, ci real. Doar că trupul și sângele dumnezeiesc se arată în fața ochilor omenești ca pâine și vin. Altminteri, creștinii nu ar putea să ia împărtășania. Există și astfel de mărturii, chiar în învățăturile pentru preoți din liturghier. Dar creștinismul nu e filozofie de viață și raționament, ci primirea unor adevăruri pe care trebuie vrând-nevrând să le acceptăm, fiindcă nu avem cum să îl cuprindem cu mintea noastră limitată pe Dumnezeu nelimitat. În schimb, Dumnezeu Cel nelimitat Se lasă prefăcut în ceva material pentru ca astfel să avem parte de El.

Un adept al altei religii, pretins revelate, a afirmat odinioară că nu are cum să devină creștin pentru că e imposibil să crezi într-un Dumnezeu care a murit. Are dreptate, însă după mintea omenească, nu după cele la care suntem chemați. Dacă am reduce totul la rațiune, într-un final nu am mai avea nevoie de Dumnezeu. Însă, tocmai aici e taina creștinătății: credem într-un singur Dumnezeu, dar Întreit în persoane, în venirea în lume a lui Dumnezeu Care s-a întrupat dintr-o fecioară. Acest Dumnezeu, făcut om, pune umărul în cel mai fizic mod la mântuirea semenilor: suferă cu ei, simte foamea, setea, neputința, teama, durerea, chinul, nedreptatea, umilința, totul până la moarte. Numai un asemenea Dumnezeu este vrednic să fie slăvit. Sfântul Atanasie al Alexandriei spunea că atât de mult ne-a iubit Dumnezeu, încât S-a făcut om ca noi, pornind pe același drum, dar invers, să ne putem urca la El. Iar dacă avem parte de Dumnezeu, putem să și înviem împreună cu El. Altfel, viața, bucuriile, bogățiile, împlinirile nu își găsesc rostul. Totul s-ar termina într-o bună zi în moarte. Dar noi suntem fiii luminii. Ne definim ca și creștini deplini nu doar îndeplinind un set de reguli, eventual Decalogul, îndemnurile din Fericiri și altele. Creștinismul nu e un cod filosofic și nici o învățătură morală, ci el constă și în practică. Cel ce vine și se împărtășește, împreună cu alții, din același potir, acela are viață veșnică fiindcă trăiește și prin ceilalți. Fiind alături de frați, mâncând la aceeași masă duhovnicească a iubirii, la Sfânta Litughie, trăim chiar dacă murim. „Medicamentul nemuririi”, împărtășania din care mâncăm împreună, ne arată nu doar că îndeplinirea legilor ne face drepți înaintea lui Dumnezeu, ci și unirea cu El, în același trup și sânge. Ceva poate scandalos pentru unii, dar spus de Domnul fără tăgadă. Pâinea de pe pământ ne potolește foamea, dar pâinea din cer ne potolește dorul.