Acest proces a început prin educația creștină pe care a primit-o de la mama sa, Euvula, prin interiorizarea credinței adevărate și închinarea înaintea Domnului, la nivelul înțelegerii vârstei lui fragede. Semințele credinței și ale unei vieți închinate Domnului aveau să rodească la vremea potrivită, chiar dacă, imediat după moartea mamei sale, a rămas în grija tatălui său, care l-a îndreptat spre cinstirea zeilor și spre învățătura fără Dumnezeu.

Desăvârșirea Sfântului pe calea credinței s-a realizat oarecum antagonic, în vremuri tulburi și de grea încercare pentru creștini. Împăratul Maximian nu ezita să ucidă pe cei care nu aduceau cinstire zeilor.

Revenirea la credință a Sfântului Pantelimon s-a petrecut după ce, o vreme, a urmat școala de medicină a unui păgân, Eufrosin, care-l învăța despre medici renumiți, precum Asclepios, Hipocrate și Galen. Despre Iisus Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor, avea să învețe de la părintele Ermolae, un preot creștin care se ascundea de persecutorii din acea vreme. Acesta se ascundea într-o căsuță, nu din dorința de a fugi de mărturisire, ci din pronie divină, deoarece Dumnezeu rânduise să-l întâlnească pe Sfântul Pantelimon și să-i vorbească despre singurul și adevăratul Tămăduitor, Fiul lui Dumnezeu. Ceea ce se va și petrece, într-o zi, când tânărul Pantoleon va trece pe lângă acea căsuță. 

I se confirmă cele pe care le-a auzit de la părintele Ermolae, precum că va veni atunci când va găsi pe drum un copil mort, care fusese mușcat de un șarpe veninos. Deși a ezitat la început în a se apropia de prunc, a rostit o rugăciune plină de credință, după cum este relatat în Viețile Sfinților pe luna iulie (ediția din 1997, p. 527), „Doamne, Iisuse Hristoase, măcar că nu sunt vrednic a Te chema, însă de voiești ca să fiu robul Tău, arată-Ți puterea Ta și fă ca întru numele Tău, pruncul acesta să învieze, iar vipera să moară.” Aceasta este prima vindecare făcută de Sfântul Pantelimon în numele Domnului. Rugăciunea sa nu trebuie înțeleasă ca o condiționare sau o ispitire a Domnului, ci este expresia puternicei lui credințe: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea (Marcu 11, 24).

Aceste vindecări minunate îl vor aduce înaintea împăratului, alături de părintele Ermolae și ucenicii acestuia, Ermip și Ermocrat, și vor mărturisi împreună pe Hristos, lângă Care, aflându-se acum, continuă să tămăduiască pe cei care-i cer ajutorul și-L mărturisesc prin împlinirea poruncilor Sale.

Nicomidia, astăzi Izmit (în Turcia) a fost tărâmul care a dat Bisericii mii de mărturisitori și martiri (a se vedea şi sinaxarele zilelor de 2 septembrie şi 21 decembrie), pe a căror jertfă s-a clădit şi sfinţit credinţa ortodoxă. Cinstirea Sfântului Pantelimon este un act de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru lucrarea de vindecare şi mântuire a omului. Din momentul muceniciei sale, din anul 303, Sfântul Pantelimon a fost ales ocrotitor al taumaturgilor şi tămăduitor al suferinzilor, fiind prăznuit pe 27 iulie. 

Pe lângă toate virtuțile care i se atribuie, este important să îl cinstim, mai ales pentru consecvenţa cu care s-a dăruit celorlalți. S-a remarcat prin milostenie şi vindecări şi mai ales prin statornicia în credinţa în Adevăratul Dumnezeu. 

Pantoleon – cel puternic ca un leu – a devenit Pantelimon – cel preamilostiv – prin puterea lăuntrică izvorâtă din dragostea pentru Dumnezeu şi pentru oameni. A acceptat suferințele martiriului şi, prin mila și rugăciunile sale, dar și prin cunoștințele medicale, a vindecat nenumărați bolnavi.