Ştefan a fost din belşug înzestrat cu toate calităţile pentru plăsmuirea unor asemenea zări împărăteşti de largă respiraţie istorică. Împrejurări excepţional de grave (irezistibila expansiune turcească) l-au silit însă, în cea mai mare parte, şi intermitent, la defensivă, la reacţiune, la consolidarea celor dobândite. Nici o altă epocă sau moment din trecutul nostru nu ne dăruiește un aşa de intens prilej de a simţi aroma măreţiei, până la care ar fi putut creşte istoria românească. (..)

Energia şi intuiţia creatoare, puse în tot ce a făcut pentru pământul său în puţinul răgaz, ce i l-a îngăduit permanenta apărare, încoronată de atâtea triumfuri, ar fi meritat să nu fie tăiată atât de brutal în calea desfăşurării lor fieşti. Sub stăpânirea lui Ştefan, stilurile arhitectonice bizantin şi gotic se adaptează uimitor la necesităţi organice şi la matca locală; sinteza lor nouă e în stare, prin simplitatea soluţiilor ei să comunice oricui regretul că au fost prematur întrerupte. Câte posibilităţi nu s-au stins deodată cu domnia lui Ştefan, sub care răsăritul şi apusul se întâlnesc într-o alvie atât de prielnică unei noi viziuni arhitectonice şi metafizice! Însăşi natura românească era pe drumul de a deveni, datorită bisericilor şi mănăstirilor, care se integrează aşa de graţios şi de bărbătesc în ea, o „natură-biserică”, de mare aspect pitoresc şi solar-sofianic.

(Lucian Blaga, fragment din „Trilogia culturii” – „Spaţiul Mioritic”)