Părintele Serghei Hackel: Pentru încheiere, încă o întrebare în cu totul altă ordine de idei. Un om se află în agonie, fiind terorizat din rațiuni evidente. Ori preotul poate și el la rândul lui să simtă teamă, mai cu seamă dacă e tânăr și dacă nu a mai trăit o asemenea experiență care tocmai îi stă înainte. Cum trebuie el să se comporte, cum să se stăpânească, unde să găsească un sprijin? La urma urmei, și el tremură, știind că timpul presează, că momentul e teribil de grav, atât în viața muribundu­lui, cât și în viața lui ca preot.

Mitropolitul Antonie: Cred că în decursul vieții trebuie să ne ținem de o anumită regulă, și anume că unicul timp de care dispu­nem este momentul prezent. Nu trebuie să contezi pe faptul că poți să mai faci ceva în momentul următor. Fie că are experiență sau nu, preotul trebuie să știe că în acel moment el se găsește în veșni­cie, acolo unde timpul nu se scurge ca pe pământ și deci, fără a ține seama de această scurgere a timpului, să facă tot ce este necesar. Putem pronunța un singur cuvânt și salva astfel un om, sau putem alcătui un întreg discurs care să-l lase complet indiferent. Mi-ai pus o serie de întrebări în legătură cu preotul și cu ne­cesitatea lui de a se putea controla, de a-și domina sentimentele. Dacă va căuta spre sine, el nu va mai avea timp să se ocupe de aproapele său. Iată de ce, atunci când avem de-a face cu un eveniment tragic, trebuie pur și simplu să ne spu­nem: „Mă voi gândi la mine mai târziu. Voi analiza cu de-amănuntul tot ceea ce simt doar atunci când nu voi mai fi de folos acestei persoane”.

Iată un exemplu de alt ordin.

Când un medic chirurg operează un bol­nav sau un rănit, nu are timp să se gân­dească la el însuși. Trebuie să se uite pe sine și să se abandoneze în întregime lucrului său. A uita de sine, chiar în condi­țiile unui bombardament, înseamnă a-ți spune: „De voi fi ucis sau nu, asta nu mă privește. Acum sunt ocupat cu acest om...”. În acest sens trebuie să ne for­măm. Bineînțeles, acest lucru nu ne va reuși întotdeauna. Sunt momente când te gândești la tine însuți, și atunci îți poți spune: „Piei de aici nălucă, pleacă de la mine. Mă împiedici să-mi fac lucrul meu”. Acest lucru trebuie învățat. Tână­rul chirurg se găsește în aceeași situație.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina-Nera, 2010, pp. 69-71)