Cuviosul Paisie Aghioritul (mutat la cele veșnice în anul 1994 și canonizat de Patriarhia Ecumenică în anul 2015) spunea, cu deosebit discernământ, că Dumnezeu poate mântui lumea în întregimea ei, de la un capăt la altul, de la prima la ultima persoană, dar astfel nu i-ar oferi omului posibilitatea probării libertății cu care l-a înzestrat. Ar putea să întoarcă puțin butonul pe care scrie „CUTREMUR”, de la 3,5 grade, la 7,5. Și atunci, mulți oameni speriați de gravitatea cataclismului și de teama unei replici și mai puternice, s-ar întoarce spre Dumnezeu și spre credință, s-ar pocăi, ar frecventa bisericile și mănăstirile, ar aprinde lumânări, s-ar închina la icoane și s-ar ruga mai mult. Dar, spune același Părinte Paisie, nu trece bine săptămâna, că aceeași oameni, vor spune: „Ai văzut ce cutremur puternic a fost săptămâna trecută? Câți dintre cei dragi s-au prăpădit! Slavă Domnului că am scăpat! Dar, dacă vine o replică și mai puternică decât prima și murim și noi? Hai să ne mai bucurăm puțin de viață!”. Și se reîntorc la păcatele și patimile lor de altădată.

Deși pandemia pare a se fi temperat, a lăsat în locul ei un gol și a căscat o prăpastie în sufletul omului: a lipsei de a trăi viața cu bucurie, a sentimentului de inutilitate, de lipsă de vlagă și de sens, ce deschid larg porțile tristeții care pare, la rândul ei, a înghiți, încet-încet, această lume.

Credința noastră ortodoxă, prin glasul și cuvântul cu putere multă al Sfinților Părinți de Dumnezeu luminați și inspirați, au cunoscut și demascat acest duh viclean și, în același timp, au oferit mijloace dintre cele mai eficiente de împotrivire față de „urâtul” vieții, față de atacurile perfide ale acestei patimi.

Literatura nostră creștină vorbește, astfel, despre o tristețe „bună și mântuitoare”, urmare a păcatelor noastre, săvârșite cu voie sau inconștient. Aceasta conduce la părerea de rău pentru clipele din viață în care am slujit patimilor și produce în sufletul râvnitor, acea stare de „doliu spiritual”, de „străpungere a inimii” și pocăință; dă naștere „plânsului de bucurie făcător” și izvorăște în „lacrimile pururea curgătoare și de mântuire aducătoare”.

Însă, total opusă acesteia, este tristețea cea „rea și păcătoasă”, care tulbură și zguduie întreaga ființă umană, trup și suflet, o aruncă în ghearele disperării și ale deznădejdii. Iar unele dintre cauzele generale ale ei au fost surprinse cu deosebit spirit de discernământ de Părinții Spiritualității noastre.

Sfântul Maxim Mărturisitorul identifica între acestea: iubirea păcătoasă de noi înșine (filavtia), prin care căutăm să ne producem și să ne intensificăm plăceri personale și egoiste, ceea ce conduce, foarte adesea, la sentimentul de frustrare, când poftele și dorințele noastre, cele mai multe legate de lumea materială și de trup, nu ni se împlinesc. Atunci omul își simte neputința, incapacitatea de a-și amplifica aceste plăceri, ceea ce îl aruncă brațele tristeții și în oceanul depresiei.

Depresia existențială a omului contemporan – pierdere a sensului profund și a scopului înalt al vieții

Este extrem de interesantă constatarea oamenilor de știință, care spun că în cele mai multe cazuri, stările și episoadele depresive din viața omului recent nu au cauze organice, ci ontologice, nici origini somatice, ci existențiale. Din acest motiv, ei vorbesc tot mai des despre acea depresie existențială, „noogenă” sau „noologică”, izvorâtă din proasta înțelegere și greșita raportare a omului la evenimentele și momentele vieții sale, cărora le dă un sens negativ.

Ba chiar există și o „depresie de promovare” sau „de success”, care nu se referă doar la sfera profesională, ci la orice realizare materială a omului, nemulțumit cu ceea ce a agonisit, ci se întristează pentru ceea ce încă nu a obținut, iar starea aceasta îl coplește.

Specialiștii vorbesc și despre o depresie de „Holiday” sau de „week-end”, o depresie „de vacanță”, în care omul nu are liniște nici măcar în locurile și momentele care ar fi trebuit să i-o ofere. Iar mai nou, aceeași specialiști ne avertizează asupra „depresiei de internet” sau „de Facebook”, despre așa-numita „nomofobie” (no mobile phone) – anxietatea resimțită după câteva minute de lipsă a telefonului mobil sau a înlocuitorilor săi digitali, ori despre vicleanul sindrom „FOMO” (fear of missing out) – teama de a nu fi absenți la momente și evenimente digitale importante.

Pe cât sunt de variate, pe atât sunt și de numeroase manifestările acestei patimi sau boli sufletești. Între acestea, potrivit izvoarelor de specialitate, cele mai frecvente sunt: 1. Dispoziţia depresivă cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi; 2. Diminuarea marcată a interesului sau plăcerii pentru toate sau aproape toate activităţile, cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi; 3. Scădere ponderală semnificativă involuntară sau creştere în greutate (e.g. o modificare de peste 5% din greutatea corporală într-o lună) sau diminuarea ori creşterea apetitului aproape în fiecare zi; 4. Insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi; 5. Agitaţie sau lentoare psihomotorie aproape în fiecare zi; 6. Fatigabilitate sau lipsă de energie aproape în fiecare zi; 7. Sentimente de inutilitate sau de vinovăţie excesivă ori inadecvată aproape în fiecare zi; 8. Diminuarea capacităţii de gândire sau concentrare ori indecizie, aproape în fiecare zi; 9. Gânduri recurente de moarte, ideaţie suicidară recurentă, fără un plan anume sau tentativă de suicid, ori un plan specific pentru comiterea suicidului.

Prezența a cinci sau mai multe simptome din această largă listă și pentru o perioadă de mai mult de două săptămâni, vădește prezența acestui duh perfid și ucigător.

Iar perioada pandemiei pare a le fi adâncit și agravat, încât devine tot mai adevărată vorba Cuviosului Paisie Aghioritul, care spunea că lumea de astăzi și cea care va veni, seamănă cu o clinică de nebuni, în care nimeni nu mai are răbdare cu nimeni: soți și soții, părinți și copii, prieteni și colegi.

Arme duhovnicești împotriva „pandemiei de depresie”

Aceiași Părinți duhovnicești, cu experiența lor îmbunătățită, ne oferă și căile sau mijloacele cele mai eficiente de a ne împotrivi acestui duh viclean și pierzător. Iar sfaturile lor și-au arătat adevărul și puterea și mai mult în perioada pandemiei.

În primul rând, cei credincioși au trecut altfel prin această perioadă de încercare – mai întăriți – și au ieșit din ea căliți. Când le-a fost interzis accesul la biserică, ei au făcut din căminul lor un colțișor de rai, un loc al rugăciunii și al virtuților creștine. Credința în Dumnezeu și încrederea în purtarea Lui de grijă față de noi, sentimentul și convingerea că El există și lucrează, conducându-ne, atât prin cele frumoase și bune, dar și prin cele dureroase și grele, către mântuire, adică spre fericirea cea veșnică, i-a întărit și mângâiat pe cei evlavioși.

Iar când nu au mai putut lua parte la rugăciunea eclesială, comună, alături de frații și surorile lor în Domnul, în locașurile de cult, au înmulțit și întărit rugăciunea în viața și în familia lor. Or, marea minune pe care o face rugăciunea, alături de o credință puternică, este aceea de a-i da omului convingerea că niciodată nu este singur, că în momentele sale de singurătate, durere și tristețe, nu este uitat și abandonat, ci că măcar Cineva este alături de el. Cel pe care L-a invocat și L-a chemat fiebinte în rugăciunile sale. Acela i-a fost și Mamă și Tată, și Frate și Prieten, dar mai presus de toate, Doctor și Tămăduitor al sufletului și al trupului său. Căci, într-adevăr și precum spunea Sfântul Ioan Scărarul, rugăciunea este „secure împotriva deznădejdii”, armă puternică împotriva tristeții.

Momentele și clipele de încercare personală și colectivă i-au fost bunului creștin un prilej folositor de a medita la scurtimea și efemeritatea existenței sale și la nevoia de a-și întoarce și schimba viața, aceasta fiind o adevărată binecuvântare și darul cel mai de preț, primit de la Izvorul ei. Astfel, s-au deschis ochii lui sufletești spre nevoia dulcii călăuziri a unui părinte duhovnicesc și către o spovedanie hotărâtoare, eliberatoare și mântuitoare, chiar și în condiții cu totul speciale, în care ea s-a făcut.

Alături de acestea, bunii creștini au înmulțit și și-au împropriat modelele de viață creștină autentică, pe care le-au deprins din lectură duhovnicească tot mai bogată, la care Biserica ne-a chemat în aceste vremuri tulburate și frământate.

În toate au avut speranța în mila și ajutorul lui Dumnezeu, Care nu a încetat și nu va înceta să se arate sau, cum spunea același Cuviosul Paisie din Sfântul Munte, dacă altădată, în vremuri de liniște, Dumnezeu păzea lumea cu o mână, acum, în vremuri de încercare, le-a întins pe amândouă în ajutorul ei și a lucrat prin brațele inspirate ale medicilor și ale celor dimpreună ostenitori cu ei, „îngeri și arhangheli în halate albe”, cum îi numea pe aceștia Sfântul Porfirie.

Așadar, împotriva „depresiei de pandemie”, dar și a „pandemiei de depresie” ce va urma, Sfinții noștri Părinți ne recomandă să ne statornicim întru credință, să înmulțim rugăciunea, să ne inspirăm din modelele de adevărată credință, să ne întărim în nădejde, să ne fortificăm prin pocăință, privindu-le pe toate, precum ne îndemna Sfântul Ioan Scărarul, cu un surâs duhovnicesc. Nu un surâs de superioritate și trufie, ci în așteptarea ajutorului și a ușurării din partea lui Dumnezeu. Acesta este, în fond, surâsul creștinului, în fața valurilor vieții.

Îndrăznesc, în final, să reinterpretez celebra butată care spune că „secolul al XX-lea va fi un secol al credinței sau nu va mai fi”, gândindu-mă că veacul acesta a fost, deja, socotit veacul tristeții, în care depresia – deja a doua boală pe Pământ – a devenit „regina afecțiunilor psihice”. Voi spune, astfel, că singura salvare a omului în această lume, în acest veac al XXI-lea, dar și în vremurile ce vor veni, în fața tuturor încercărilor care se vor înmulți și adânci, este numai credința și viața spirituală profundă, sentimentul, nădejdea și convingerea că permanent este Cineva alături de noi. Iar acel Cineva ne conduce, atât prin cele bune, dar și prin cele grele, ca un Părinte Bun și Iubitor, către limanul lin și fericit al Împărăției iubirii Sale.

Așadar, a fost, oare, pandemia un „cutremur”, asemenea celui despre care vorbea Cuviosul Paisie Aghioritul, suficient de puternic, pentru întoarcerea omului la viața spirituală, la Dumnezeu și la credință, sau are nevoie omul de încercări mai mari, pentru a-și înțelege cu adevărat sensul și scopul vieții, a-l căuta și a se întoarce cu adevărat la ele?