Văzându-i pe unii dintre fraţii mei duhovniceşti, obişnuiam să-l întreb pe Părintele Porfirie:

– Bunicuţule, cine e acest om?

Când era vorba despre vreun profesor universitar, îmi răspundea:

– Acesta, fiule, este un om foarte mare. Este profesor universitar. Noi nu suntem nimic pe lângă el. Ştii, când cineva îmi sărută mâna, cu degetele de la mână fac semnul Sfintei Cruci, şi astfel oamenii nu sărută mâna mea, ci Sfânta Cruce. De asemenea, când văd că cineva are nevoie de mine şi nu îl pot ajuta în alt fel, având mâinile sub rasă, fac semnul Crucii cu mâna aflată sub rasă şi astfel îl binecuvântez.

În anul 1979, cand m-am dus la Muntele Athos şi m-a învrednicit Dumnezeu să iau binecuvântare de la Părintele Paisie, Sfinţia sa m-a întrebat cine era duhovnicul meu. Răspunzându-i că-l aveam duhovnic pe Părintele Porfirie, cuviosul Paisie mi-a spus:

– Fiule, oameni ca Bătrânul Porfirie ne trimite Dumnezeu doar o dată la o sută de ani.

După ce m-am întors de la Muntele Athos, i-am spus Bunicuţului cele spuse de părintele Paisie, iar el mi-a răspuns:

– Ce tot spui? Puţini într-adevăr sunt cei care au daruri precum are părintele Paisie.

Cât de smeriţi erau amândoi!

(Anastasios Sotirios Tzavaras, Amintiri despre Bătrânul Porfirie, Editura Buna Vestire, Bacău, 1999).