A. Istoricul comunității parohiale

Într-o vatră de cultură și spiritualitate, orașul Iași își pierde începutul în negura istoriei, descoperirile arheologice demonstrând continuitatea vieții neîntrerupte încă din perioada neolitică[1]. Pământul roditor, pădurile nesfârșite, râurile și lacurile din apropiere, confluența drumurilor comerciale, toate la un loc au fost motivele pentru care strămoșii noștri au ales acest loc pentru a dezvolta o adevărată cultură. În acord cu principalele cercetări istorice, se afirmă că așezarea a existat cu mult timp înaintea primei atestări documentare de la 6 octombrie 1408[2]. Așezarea strategică și factorii politici au făcut ca smeritul târg menționat în actele de cancelarie ale domnului Alexandru cel Bun să devină capitală. Grigore Ureche, în „Letopisețul Țării Moldovei” consemnează faptul că, în timpul celei de a doua domnii (1564-1568), Alexandru Lăpușneanu a strămutat cetatea de scaun de la Suceava la Iași[3].

Cele șase secole de atestare documentară încă se mai pot observa astăzi la Iași. Mărturiile istoriei, o imagine palpabilă a trecutului, sunt semnele încrustate în zidurile bisericilor și mănăstirilor din capitala Moldovei. Datorită lor, s-a afirmat că Iașul este singurul oraș unde se poate studia istoria poporului român[4].

B. Istoricul bisericii parohiale

Paul Beke, călător străin în secolul al XVII-lea, spunea că toată podoaba oraşului Iaşi este mulţimea bisericilor. Tocmai de aceea, cândva, capitala Moldovei a căpătat denumirea de „oraşul cu o sută de biserici”[5]. Aproape fiecare domnitor a voit să-şi aducă jertfa sa, de a ridica un altar lui Dumnezeu. Şi, nu doar domnitorii, dar marile familii boiereşti şi breslele de meseriaşi au ctitorit biserici. La mijloc de secol XVII, istoria notează „nașterea” în mahalaua „muntenimii” a unei noi biserici. Vistiernicul Iordache Cantacuzino, cumnat și sfetnic de taină al domnitorului Vasile Lupu, închină praznicului Nașterii Maicii Domnului o biserică, finalizată și târnosită în jurul anului 1640[6]. Informații istorice confirmă că biserica era din zid, având o dantelărie minimală, după asemănarea Trei Ierarhilor – nișe trilobate sculptate în piatră, dispuse în două registre. Familia Cantacuzino, statornicită în Moldova a purtat de grijă ctitoriei timp de două secole, așa cum menționează un act semnat la 30 mai 1796, în care erau enumerați binefăcătorii lăcașului: „erau epitropii bisericii Talpalarilor, Veniamin Episcopul Hușilor, Iordachi Balș vistiernic și Iordachi Cantacuzino vistiernic, toți veri primari între ei”[7]. Așa cum observăm din înscrisul istoric, biserica deja este cunoscută sub alt nume decât cel al hramului Nașterii Maicii Domnului – Talpalari.

Secolul al XVII-lea a adus cu sine conturarea în capitala Moldovei a mai multor asociații de meseriași, cunoscute drept bresle. Între acestea, un loc important îl ocupau cei care prelucrau pielea necesară confecționării hainelor și încălțămintei. Grecii fanarioți, amatori de blănuri și încălțări luxoase, au adus prosperitate meseriașilor. Toate au mers bine, până când a apărut un conflict între curelari și meșterii talpalari. În acest context, Mitropolitul Gavriil Calimahi, în anul 1786, a înființat breasla de sine stătătoare a talpalarilor, dându-le în grijă biserica vistiernicului Iordache Cantacuzino[8].

Biserica Nașterii Maicii Domnului a meșterilor talpalari a trăit clipe de pătimire în secolul al XIX-lea. A fost pârjolită de „focul cel mare”, incendiu care a mistuit tot centrul orașului: de „la casele spătarului Ilie Zmău, Ulița mare toată, Mitropolia, Trisfetitele, Curtea gospod, Podul vechi, Târgul de jos, Heresteaua și Sfântul Constantin, până peste Bahlui, au ars și biserica Tălpălari, distrugându-o până la goliciunea zidurilor”[9].

Ajunsă în ruină, ctitoria a fost preluată de către  familiile boierești Cantacuzino-Pașcanu și Beldiman. Acestea i-au refăcut „bolțile și catapeteasma, mărindu-i ferestrele și înfrumusețându-le cu cele din lăuntrul și cele din afară podoabe”[10]. Așa s-a ajuns la forma actuală a bisericii, construită în stilul baroc constantinopolitan: plan triconc, cu formă dreptunghiulară, peretele estic în arc de cerc, absidele naosului proeminente și cu un singur turn deasupra exonartexului. La interior, biserica impresionează prin pictura în stil neorenascentist, realizată în 1886, cuprinzând câteva tablouri de mari dimensiuni, remarcându-se scenele: „Drumul Calvarului” – pe latura nordică şi „Iisus judecat în faţa lui Pilat” – peretele sudic. Dărnicia ctitorilor se poate observa până astăzi în obiectele și cărțile de cult prezente încă în biserică: Triod – 1726, Liturghii – 1741, Sfânta Evanghelie – 1751, Icoana Sfântului Dimitrie – 1768, Potir – 1793, Cristelniță – 1802, Chivot – 1803, Aghiazmatariul Mitropolitului Veniamin – 1814 și Sfânta Evanghelie – 1867.

C. Cimitirul parohial – Mormintele din biserică și cripta

Mărturie a importanței acestei biserici în viața capitalei Moldovei este prezența unor morminte în pridvorul și în cripta acestui locaș. În pridvor se odihnesc paharnicul Athanasie Gosanu (+1776), soția sa, Anița (+1803), Alexandru Anastas dimpreună cu părinții Ștefan și Zoița. Cripta situată în partea de sud a bisericii adăpostește rămășițele pământești ale binefăcătorilor din cele două mari familii: episcopul Filaret Apamias Beldiman, Mihalache Cantacuzino-Pașcanu, Pulcheria Cantacuzino, Gheorghe Beldiman, Anastasia Rosetti, Alecu Rosetti-Ciortescu, Alexandru Beldiman, Dumitru și Smaranda Beldiman. Lângă toate capetele încoronate, în cripta bisericii odihnesc osemintele unui cerșetor considerat sfânt de către literatura vremii[11]. Ioan Lumânărică, așa cum a fost reținut de cronicile vremii, a fost înmormântat în anul 1843 în curtea bisericii Talpalari, apoi osemintele sale au fost mutate în criptă.

D. Activități culturale și filantropice din trecut

Aflată în apropierea Academiei Mihăilene, prima instituţie de învăţământ superior din Moldova, biserica Talpalari a fost locul unde, la 16 iunie 1835 a fost săvârşită Sfânta Liturghie şi s-a dat binecuvântarea deschiderii Academiei[12]. De altfel, a servit drept paraclis pentru prima universitate, fiind cunoscută în epocă drept „biserică a şcoalelor”. Demnă de reținut în legătură cu această biserică este amintirea unei alte biserici, care astăzi nu mai există. „Sfântul Ilie” din strada Vasile Alecsandri, dărâmată în anul 1953, în încercarea comunistă de resistematizare a orașului[13], a făcut ca biserica Talpalari să serbeze astăzi și hramul Sfântului Ilie.

E. Profilul actual al parohiei

Fiind situată în zona centrală a Iașului (Piața Unirii), numeroase locuințe de pe cuprinsul parohiei Talpalari sunt închiriate, mai ales de eterodocși. Biserica se dovedește a fi neîncăpătoare în timpul slujbelor, fiind căutată mai ales de tinerii studenți care sunt antrenați într-o serie de activități cum ar fi un cenaclu cu frecvență săptămânală, grupuri de suport și de terapie coordonate de specialiști în domeniu, acțiuni de caritate întreprinse împreună cu enoriașii. De asemenea, parohia organizează periodic manifestări culturale și catehetice, sub genericul „Serile Talpalari”.

Date de contact ale parohiei: Parohia „Nașterea Maicii Domnului” – Talpalari, strada Talpalari, nr. 3-5, Iași, 700127 tel: 0232 235 678.

Site: http://talpalari.iasi.mmb.ro

Bibliografie

Bogdan, N. A., Orașul Iași. Monografie istorică și socială ilustrată, ediția a II-a, Tipografia Națională, Iași, 1913

Erhan, Viorel, Mănăstiri și biserici din orașul Iași și împrejurimi, Editura Tehnopress, Iași, 2003

Iftimi, Sorin, Cercetări privitoare la istoria bisericilor ieșene, Editura Trinitas, Iași, 2008

Iorga, Nicolae, Documentele familiei Calimachi, vol. I, București, 1902

Gonța, Alexandru I., Românii și hoarda de aur, Editura Demiurg, Iași, 2010

Holban, Maria, Călători străini despre țările române, vol. V, București, 1971

Negruzzi, Costache, Păcatele tinereţelor, Ed. Bermann, Iassi, 1857

Pintilie, Nicolae, „Sfântul Ilie din Iaşii dispărutelor biserici”, în Ziarul Lumina, ediția din 03.12.2013

Teodor, Dan Gheorghe, „Cele mai vechi urme creștine din Moldova”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, an L (1974), nr. 7-8, Iași, p. 568

Ureche, Grigore, Letopisețul Țării Moldovei,  Editura Tineretului, 1958

_________________________________________________________