Fiecare dintre noi, măcar o dată în viaţă, am gândit paseistic, atunci când am elogiat timpurile trecute comparându-le cu cele prezente, demne de dispreţ. Ştim cu toţii că dincolo de realismul unor astfel de comparaţii, evidente mai ales atunci când se pierd reperele prezentului, de cele mai multe ori, ele nu sunt decât elogii ieftine ale celor care-şi ascund mediocritatea mizând pe timpuri/fapte necunoscute. De altfel, paseismul tocmai acest lucru îl reclamă: neputinţa de a fi realist sau de a ţine pasul cu propria creştere, motiv pentru care elogiem iernile din copilărie când zăpada ne ajungea la piept şi le blamăm pe cele prezente pentru faptul că, aceeaşi zăpadă, ne ajunge la maturitate doar până la genunchi.

Mediul teologic nu duce lipsă de astfel de manifestări. Dimpotrivă, aş zice că este puternic încurajat cu fiecare promoţie de absolvenţi, care, de la terminarea seminarului sau a facultăţii şi multă vreme după aceea, repetă redundant: „Nu se mai face teologie ca pe vremea mea” sau „Lucrurile s-au schimbat atât de mult (în rău) încât oricine poate face astăzi teologie” etc. 

Mai grav este însă alt fenomen. Tot circulă sintagma, mai ales prin cercurile profesorale teologice, că: „Totul în teologie s-a spus. Nu mai poţi fi original”. Desigur, trebuie menţionat că întotdeauna este vorba de altcineva, nicidecum de cel care vorbeşte. Mai exact, sintagma se potriveşte celor ce ascultă, niciodată celor ce afirmă. Şi aşa, la umbra unei canceroase scuze, începând de la lucrări de atestat şi până la cele de doctorat, cărţi şi articole scrise, avem adunată multă maculatură, de texte şi citate ansamblate (cu cât mai multe cu atât mai prestigioase), apreciate după fidelitatea cu care sunt redate şi, în schimb, se blamează entuziasmul, creativitatea, avântul spiritului, pe motiv că: „Nu se mai poate adăuga nimic nou în teologie!”.

Pe cât de adevărat este că astfel de atitudini nu sunt decât transpuneri nedorite ale paseismului în teologie, tot atât de adevărat este că teologia are şi trebuie să aibă noutate, elan, creativitate, curaj şi bucurie, pentru a fi aluatul cel nou, mereu capabil să dospească toată frământătura (I Cor. 5, 6). Este inutil să argumentăm de ce paseismul trebuie evitat. Fie şi numai pentru faptul că odată susţinut devii ignorant, retrograd şi irealist, ar fi susficient de plauzibil să renunţăm cât mai urgent la el.

Cât priveşte noutatea teologiei, o reafirmăm nu pentru cei care-i simt pulsul, ci pentru cei care au înţepenit visând la umbra ei şi mai ales pentru a nu mai încuraja astfel de „sintagme paseistice”, care să circule fără discernămâmt de la o generaţie la alta.

Întreaga gândire biblică, împreună cu toată Tradiţia patristică şi filocalică a Bisericii nu sunt altceva decât evenimente unice, pline de prospeţime şi vitalitate, care, în timpuri şi moduri diferite, au subliniat mereu şi mereu altfel, circuitul neîntrerupt al iubirii dintre om şi Dumnezeu. Tocmai acest fond al legăturii dintre om şi Dumnezeu, la care este martoră, istoria, spaţiul şi timpul, formează cadrul viu al exprimării teologice. Motiv pentru care, natura teologiei nu este doar academică, ci, mai degrabă, este un eveniment în continuă desfăşurare şi în continuă naştere şi prefacere de sine. Ea se realizează, când se realizează, aici şi acum, prin cei care se prind în hora inefabilă a acestui act incandescent. Prin urmare, teologia nu este doar apanajul „profesioniştilor în tainele lui Dumnezeu”, ci este faptul viu al întâlnirii dintre om şi Dumnezeu, un fapt conştient, voit, cerut şi cernut, dorit şi aşteptat, iar din manifestarea lui, poate fi ceva enunţat, doar în măsura în care cele exprimate nu ştirbesc cu nimic Taina.

În linii mari, Tainele teologiei se pot preda şi sub forma unui discurs. Dar acest tip de acţiune este adesea periculos, chiar pentru definirea teologiei. Definirile teologiei nici pe departe nu pot avea haina scolastică, ci cel mult pe cea a dogmelor. Acestea, la rândul lor, nu sunt decât pretexte, care au nevoie de animarea vie a celui care le propune (fie şi de la catedră), pentru a provoca în sufletul celui ce le ascultă un prilej pentru a se scufunda cu curaj în inima aceleiaşi Taine. Altfel, definirile şi memorările teologice, citatele şi argumentările patristice, se pot transforma în idoli sau în pietre de ucis viul în favoarea preciziei. De altfel, știm cu toții că natura ereziei stă în operația de selectare după bunul plac al întregului Biblic, Dogmatic și Liturgic care ori se iau total, ori deloc.

Prin urmare, în teologie nu putem compara timpul vechi cu timpul nou, anii trecuţi cu cei prezenţi, anticul cu contemporanul, întrucât în toate, prin şi peste toate e Dumnezeu, care astăzi, ieri şi în veci, Acelaşi este” (Evr. 13, 8). De asemenea, Dumnezeu se revelează El Însuşi celui care-L caută, pentru că nu noi cunoaştem şi iubim pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit cel dintâi (I In. 4, 19). Iar dacă avem îndrăzneala să credem că apărăm Evanghelia şi pe Dumnezeu prin acţiunile noastre de rezistenţă la naşterea continuă a teologiei, de dragul respectării formelor ei vechi şi reluarea lor precisă și stereotipă, ne aflăm nu apărători, ci luptători împotriva lui Dumnezeu, punând stavile manifestării Duhului după cum binevoieşte (In. 3, 8).

Dimpotrivă, acolo unde faptul teologiei se împlineşte, acolo trecutul este într-o continuă actualitate, fiind cauza multimplelor prefaceri de sine, mereu şi mereu mai consistentă, făcând din prezent o formă mai bogată a trecutului şi din trecut un prezent înnoit, bineştiind că cele ce urmează a le afla din descoperirea lui Dumnezeu sunt mult mai înalte faţă de cele deja cunoscute, iar noi tindem spre ele asimptotic. De aceea, sursa teologiei este întotdeauna în viitor nu în trecut (dar cu o confirmare perpetuă a lui), după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Fil. 3, 14) sau „Căci socotesc că pătimirile vremii deacum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Rm. 8, 18). Potrivit statutului nostru ontologic, tindem către împlinire, cu o tindere fără cuprindere, veşnică. Prin urmare, cele puse înaintea noastră ne atrag maxim, în măsura în care trăim activ prezentul ca o altă nuanţă a trecutului şi o anticipare a viitorului.

Teologia este o harismă a Bisericii şi aşa va rămâne, fiind inima contemplării dumnezeieşti din perspectiva omului şi taina înţelesurilor omeneşti din descoperirea Domnului. Cine se înscrie acestui eveniment descoperă mereu faţa nouă a teologiei, care renaşte mereu mai efervescentă din propriul trecut. 

Ceilalţi, se vor mulţumi să apere ceea ce nu cunosc, să transmită ceea ce nu pot uita, să descurajeze înainte să fi gustat, trăind mereu cu teama ca nu cumva alţii să poată atinge ceea ce adâncul lor intuieşte, dar sila nu-i lasă să acceadă.