Există convingerea, la monahi, că tot ceea ce fac sub binecuvântare, fac cu permisiunea lui Dumnezeu și nu doar atât, ci chiar sub protecția lui Dumnezeu. Prin binecuvântare, Dumnezeu își asumă responsabilitatea a ceea ce întreprinzi. Binecuvântarea este, așadar, un instrument al disciplinei, care reglementeaza libertatea în cadrul tradiției. Discreția e în strânsă legătură cu binecuvântarea. Chiar și atunci când un efort ascetic e întreprins cu binecuvântare, dacă e mai mult decât disciplina comună, mai mult decât ascultarea la care sunt chemati toți în mod obișnuit, acel efort trebuie ascuns, trebuie încercat în taină.

Iată un exemplu din obștea de la Mănăstirea Slatina, pe vremea când stareț era Părintele Cleopa. Eroul a fost Părintele Caliopie, strănepot al lui Creangă din Humuleşti, stareț mai târziu al Mănăstirii Sihăstria, recut la cele veșnice în anul 1978.

***

„Era obște mare la Mănăstirea Slatina, în jurul Avei Cleopa, starețul cel vestit. Erau aproape o sută de părinți și frați. Ava Caliopie era econom. Când toți erau la rugăciune, el trebuia să chibzuiască ce să le dea de mâncare, câți să rânduiască la cartofi, câți să trimită la vie… La o sută de oameni era gospodărie mare.

Era tânăr pe atunci Ava Caliopie și cu râvnă duhovniceasca. Un suflet de copil într-un trup uriaș. Spunea că a venit la mănăstire ca să ispășească pentru străbunicul lui din Humuleștii Neamțului, Ion Creangă, care fusese răspopit pentru că împușcase o cioară de pe crucea bisericii.

– Ca să vedeți, fraților, spunea el, cu aer convins, ce valoare poate să aibă o cioară! Făptura lui Dumnezeu și ea, ce credeți! A știut Mitropolitul ce face! Ce mai, am de făcut pocăință grea!

Strănepotul avea chiar în înfățișare ceva din aerul ghiduș al străbunicului, dar mai ales moldoveneasca lui moale, lată, colorată și cu tâlc. Zicea adesea, de când îi fusese încredințată grija gospodăriei:

– Măi frate, știi că-i bine la mănăstire? Am fugit de acasă ca să trăiesc la pustie și era să pățesc și o numărătoare de coaste de la tata, care a venit după mine cu un Sfânt Neculai din lemn de corn, fiindcă se temea, săracul, să nu-i piară odorul de foame la călugărie, și când colo am chicat în bogăție! Tii, ce mai proprietar m-am făcut!

Altă dată lua în răspăr votul ascultării și atunci se cobora puțin în treaptă; își zicea numai vechil boieresc, administrator. Spunea:

– Îmi place ascultarea asta. Mă cheamă stareţul şi îmi spune: „Caliopie, ascultarea ta e să porunceşti. Toţi o sută sunt în mâna ta”. „Bine Preacuvioase, zic. îmi convine!…” Să nu-ţi vie să mai mori de norocul care te-a găsit! Şi uite-aşa, sunt un vechil model!

Umbla cu Patericul în mână şi suspina. ÎI arăta şi întreba:

– Ştiţi despre ce scrie în cartea asta? Scrie despre unii care se cheamă călugări. Mai scrie despre linişte, despre pustie, despre tăcere, despre rugăciune. N-am văzut aşa ceva!

Apoi, ca pentru sine: „Eu trebuie să mă duc la pustie!”. A zis vorba asta, dar nimeni nu l-a luat în seamă. Şi iată, într-o dimineaţă, în toiul verii, când grădinile şi ogoarele ţipă după oameni, economul nu s-a mai prezentat să împartă ascultările zilei. L-au căutat în chilie. Goală. Pe masă, un bilet: „Am plecat”. L-au aşteptat o zi, două şi apoi au înţeles cu toţii că cu Ava Caliopie s-a petrecut ceva. „Se va fi întors la Humuleşti! S-o fi dus la Sihăstria! S-o fi dus la Rarău, în locuri mai retrase, ca să scape de economat!”. L-au întrebat pe stareţ. — „Nu ştiu nimic, a zis Ava Cleopa, a plecat fără ascultare, fără blagoslovenie”. Au trimis soli în locurile numite, ca să-l caute, dar s-au întors cum au plecat. Au pus econom pe părintele Kiril, iar pe Ava Caliopie l-au pus la rugăciuni, ca să-l apere Dumnezeu de primejdii pe unde o fi. Aşa a poruncit stareţul.

A trecut o lună, două, aproape trei şi, spre toamnă, când nimeni nu-l mai aştepta, a apărut. Era slab, negru, cu ochii adânciţi şi cu desagii goi.

– Am fost la pustie, a zis. Am terminat posmagii şi m-am întors.

– Şi acum ce vrei, să-ţi mai dăm posmagi şi să te întorci sau să te punem la icoane şi să ne închinăm la Sfinţia Ta noi, păcătoşii?, l-a întrebat Ava Cleopa de faţă cu bătrânii care, chemaţi, s-au adunat să-l judece, după cum e rânduiala, pentru neascultare.

Zicând aşa, Ava Cleopa şi-a făcut cruce la dânsul şi a îngenunchiat, cerând blagoslovenie. Ceilalţi dădură să facă la fel, cu bărbile răsfirate de zâmbete.

– Lăsaţi, Preacuvioşilor, sunt un păcătos, spuse Ava Caliopie cu glasul stins, tocit de post şi răguşit de răceală. Toată noaptea stătuse sub cerul liber, la râpa lui Coroi, mai sus de Peştera Sfintei Teodora, în munţii Neamţului. Se rugase, meditase. Dar fără ascultare, ceea ce transformă totul în păcat.

– Ce ziceţi, Părinţilor?, întrebă Ava Cleopa.

– Ce să zicem, se grăbi Ava Kiril, eu zic să se întoarcă la economat. Asta-i! Mai bună şi mai mare pedeapsă decât asta, alta nu-i.

– Vrei să scapi Sfinţia ta. Lasă. Doar de asta s-a dus omul la linişte. Te-om pune pe Sfinţia ta din nou, dacă vei merge pe aceeaşi cale!

– Să-l trimitem înapoi, zise un altul mai aspru. Dacă nu i-a plăcut aici, de ce să se întoarcă?

– Eu zic să-l trecem în rândul fraţilor, propuse Ava Cleopa, să-l dezbrăcăm de haina călugărească şi s-o ia de la început. Și să mai vedem. Să treacă la bucătărie şi, la sfârşitul meselor, să iasă la uşă şi să ceară iertare de la toată lumea, zicând: „Iertaţi-mă pe mine, neascultătorul”. Dacă se învoieşte, să rămână!

– Mă învoiesc, zise repede Ava Caliopie. Blagosloviţi şi mă iertaţi pe mine, neascultătorul!

Trei luni a făcut această pocăinţă, după care i s-au dat înapoi hainele şi cinul şi a fost trecut cu ascultarea la biserică. Am aflat mai târziu, din gura lui Ava Cleopa, stareţul, că Ava Caliopie plecase la pustie cu blagoslovenia sa.

– Ştii, Părinte, când i-am făcut atunci închinăciune, la judecată, m-am umilit într-adevăr de răbdarea şi de smerenia lui. Eu singur ştiam că bietul om nu era neascultător, dar pe ceilalţi i-am lăsat să creadă că-l iau în râs.

Dacă spuneam ca a avut blagoslovenia mea, toată osteneala lui ar fi fost zadarnică. Poate s-ar fi mândrit, ceilalţi l-ar fi socotit sfânt şi şi-ar fi stricat toată aşezarea sufletească. Uneori virtuţile fac unora mai mult rău decât păcatele! Iar faptul că a mai răbdat încă luni de pedeapsă nedreaptă în mănăstire l-a ajutat să cugete şi mai adânc şi să nu creadă că dacă totul a fost făcut în taină, ştiut numai de noi doi, el e cine ştie ce mare sfânt.

Moştenind tradiţia stareţului Cleopa şi multe din metodele lui de îndrumare duhovnicească, aşa cum şi stareţul Cleopa îl moştenise pe stareţul Ioanichie, Ava Caliopie a ajuns mai apoi el însuşi stareţul mănăstirii Sihăstria, aproape de vatra Humuleştilor lui Creangă, în munţii Neamţului, aproape şi de pustia sa de altădată. Ieşea adesea în cerdac şi privea cu jind spre râpa lui Coroi, dar grija celor aproape o sută de călugări îl ţinea pe loc. Dar dacă îl întreba cineva cum a fost atunci cu pustia, tot aşa de smerit şi de hotărât, ca şi atunci, o ţinea una şi bună: „Am fost fără blagoslovenie!”.

Părintele Caliopie a ajuns în ultima perioadă a vieţii duhovnic la Văratec. Era cu adevărat strănepot al lui Creangă din Humuleşti. A trecut la cele veșnice în mai, 1978.

(Mitropolit Antonie Plămădeală, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Sophia, București, 2010, pp. 177-180)