Împlinirea patimilor devine pentru om o cerință dăunătoare, care este mai puternică decât cele firești. Și una ca aceasta poate să ne mire. Patima înlocuiește firea, asemenea cancerului care înlocuiește celulele obișnuite ale corpului omenesc cu altele, modificate. Aceste celule încep să crească mai repede decât cele firești, cuprind organele, corup țesuturile trupului omenesc. Organele și vasele sanguine se îmbolnăvesc, cuprinse fiind de cancer. Ele îndeplinesc totuși oarecare funcții, însă poartă deja în ele moartea. Asemenea schimbare a vieții normale a firii trupului va conduce, mai devreme sau mai târziu, la moarte.

Tot astfel acționează fiecare patimă în parte. Ea ocupă locul mișcării firești a sufletului și se preface într-un „țesut patologic” nou, pervertit, al acelui suflet care începe să trăiască prin patimi, în loc să vieze întru însușirile lui legiuite ce i-au fost hărăzite. Sfinții Părinți spun că fiecare patimă este o lucrare a demonilor în om, o lucrare a celui rău, omul devenind întotdeauna schimbat după atacul demonilor.

(Protoiereul Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, p. 24)