În Vieţile Sfinţilor aflăm numeroase pilde de uluitoare răbdare a jignirilor şi chiar a bătăilor de către oameni cu totul nevinovaţi. În Egipt trăia cuviosul Dula, un tânăr monah uimitor de smerit şi ascultător. El nu contrazicea niciodată pe nimeni, se supunea tuturor – iar asta îi scotea din sărite pe cei ce nu aveau asemenea însuşiri sfinte. Au început să îl defaime şi să îl prigonească, au început să îl clevetească – iar el îndura totul în tăcere. La început i-a fost greu să se deprindă cu răbdarea şi cu tăcerea când era defăimat, însă Duhul Sfânt, pogorându-Se în inima lui, l-a învăţat să se liniştească, i-a dat pace adâncă – şi iată ce lucru uimitor s-a întâmplat cu el.

Dula mergea în fiecare zi la biserică, însă odată s-a îmbolnăvit şi a rămas la chilie, iar în timpul slujbei un frate a furat sfintele vase. Clevetitorii care tot timpul îl vorbeau de rău pe cuvios au mers la stareţ şi i-au zis: „Bineînţeles că Dula a furat, fiindcă nu era atunci în biserică”. Stareţul a adunat soborul mănăstirii şi a făcut judecată. La judecată, Dula şi-a tăgăduit la început vina, încercând să se îndreptăţească, însă văzând că nu i se dă crezare şi încredinţându-se de faptul că toţi îl duşmănesc a tăcut, şi-a plecat capul şi a zis: „Iertaţi-mă, părinţilor şi fraţilor: am păcătuit”. L-au osândit şi l-au bătut crunt cu toiegele, dar nu s-au mulţumit cu atât şi l-a dat pe mâna judecăţii lumeşti. Nici în faţa judecătorului Dula n-a încercat să se dezvinovăţească, ci a zis: „Iertaţi-mă: am păcătuit”. Judecata a hotărât să i se taie amândouă mâinile. Când adevăratul hoţ a aflat asta s-a îngrozit, i s-a făcut milă de Dula, a mers la stareţ şi a recunoscut că el a săvârşit fapta. Dula a mai trăit trei zile şi s-a săvârşit cu pace, fiind socotit în ceata pătimitorilor lui Hristos. 

(Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 26)