Zis-a Domnul: Ați auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu săvârșești adulter!». Eu însă vă spun: Oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept te smintește pe tine, scoate-l și aruncă-l de la tine, căci mai de folos îți este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă. Și, dacă mâna ta cea dreaptă te smintește, taie-o și o aruncă de la tine, căci mai de folos îți este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă. S-a zis iarăși: «Cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărțire». Eu însă vă spun vouă: Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârșească adulter, iar cine va lua pe cea lăsată, adulter săvârșește. (Matei 5,27-32)

Îndemnurile de îndreptare a legii, de suire a ei la sublimul dumnezeiesc, cuprinse în Predica de pe Munte, continuă în joia după Rusalii, tematizând viața conjugală și pericolul ispitelor. Domnul invită la o privire mai atentă asupra poruncii biblice „să nu fii desfrânat!” (Ieșire 20, 14), tradusă în cărțile noastre mai vechi prin „să nu preacurvești”. Acest imperativ, primit de la Dumnezeu prin intermediul lui Moise, interpretat azi de unii „glumeți” printr-un calambur, anume „să nu prea curvești”, deci poți să curvești, dar nu prea mult. Este o batjocorire nedemnă de un creștin a sensului prohibitiv al poruncii. Păcatul curviei înseamnă trăirea în concubinaj, în afara binecuvântării căsătoriei, în timp ce preacurvia amintită aici este agravarea acestei fărădelegi, anume trăirea într-o relație care strică o familie. În bibliile germane e utilizat un termen chiar mai potrivit, anume „Ehebrechung”, adică ruperea sau stricarea căsătoriei.

Traducerea românească de azi face uz de un cuvânt în ceea ce privește prunca a 7-a, anume „desfrânare”, prin care se poate înțelege de fapt rădăcina de la care pornește păcatul adulterului. Însuși Domnul mergând la esențialul acestei interdicții reglementate de pe vremea lui Moise, arată că rădăcina păcatului prin care se întinează căsătoria este gândirea otrăvită, uitătura cu poftă desfrânată, lipsită de „frână”. Oricine se uită la o femeie cu poftă, deja săvârșește păcatul în inima lui. S-ar obiecta că nici nu se poate altfel. Însă în relația de cuplu, dorința cu poftă desfrânată reduce legătura conjugală la satisfacerea unei plăceri. Bărbatul o reduce pe femeie la un obiect, la fel femeia face din bărbat un obiect. Persoana schimonosită de păcat nu mai vede fața partenerului de dialog, ci un obiect al plăcerii, printre multe altele. Din acest motiv, Domnul Hristos arată că răutatea nu se înlătură prin simpla îngrădire a fărădelegii, ci prin alungarea gândului rău, împotmolit în senzualitate. 

Continuând, Hristos explică și mai clar cum stau lucrurile cu sminteala, cu înfierbântarea în pofte. Ar fi mai bine ca un membru al corpului, anume cel care îmbie la o poftă necuviincioasă, să fie îndepărtat. Ne-am putea imagina aplicarea acestui îndemn: pe stradă am întâlni numai oameni schilozi, cu ochii scoși, cu limbile tăiate, cu una sau ambele mâini tăiate, ologi. Noi înșine foarte probabil am fi (cel puțin) într-una din categoriile menționate. Însă Domnul nu îndeamnă la automutilare. O asemenea interpretare ar aparține doar unor răuvoitori. Iisus cere curăția vieții și arată care e standardul unui om ancorat în viața duhovnicească. Acesta ar prefera schilodirea decât păcatul. L-ar durea mai puțin mutilarea, amputarea unuia dintre simțurile vitale decât răul provocat de poftă. „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”, le scria Apostolul Pavel Evreilor (12, 4). Însă în lupta cu păcatele lucrurile nu se rezolvă prin mutilări, ci prin tratarea bolilor. Multă vreme în Evul Mediu se practica și pe la noi tăierea mâinilor celor prinși la furat. Aceasta e actuală încă prin țările orientale, dar e o soluție sadică, neducând la vindecarea bolii, ci la întipărirea fricii. Pentru omul slab, vicios, „frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” (Pildele lui Solmon 1, 7), dar nu însăși înțelepciunea. Aceasta vine nu când facem totul din frică de Dumnezeu, ci din dragoste față de El.

În finalul textului Evangheliei, Domnul revine la problema familiei. La evreii din vechime, doar bărbatul își putea lăsa nevasta. Deși, inițial divorțul era posibil pentru un număr extrem de limitat de motive, în cele din urmă se putea face aproape oricum, dar bărbatul trebuia să îi dea femeii carte de despărțire, adică un fel de certificat de divorț (Deuteronom, cap. 24). Cu acesta femeia putea dovedi că e lăsată, fie pentru a se putea recăsători – ceea ce se întâmpla destul de rar – fie mai de grabă pentru a demonstra că nu e o desfrânată, evitând astfel tratamentul extrem de dur al societății. Am putea spune că lucrurile nu stau cu mult mai diferit în lumea modernă, doar că acum se practică la o scară mult mai extensivă egalitatea de gen. Domnul Iisus sancționează această lege mozaică, fiindcă ea strică legea firii: Dumnezeu a creat de la început pe om în comuniune, bărbat și femeie. Despărțirea e posibilă doar la oameni, însă nu la Dumnezeu Care binecuvintează legătura unirii. Divorțul e valabil doar în ochii oamenilor, din motive omenești, desigur motivate mai mult sau mai puțin. Hristos arată că singurul motiv de despărțire este desfrânarea unuia dintre soți. Legătura de dragoste moare din pricina lipsei fidelității. Dar cine divorțează din alte motive sau cine se căsătorește cu cea divorțată săvârșește adulter pentru că astfel confirmă stricarea legii. 

Astăzi trăim în vremuri destul de dificile, divorțul e la tot pasul. Poate fi interpretată învățătura lui Hristos întocmai? Ce facem cu numeroasele cupluri recăsătorite, le gonim din Biserică? Le arătăm cu degetul? Le îndepărtăm de la binecuvântarea și iertarea dumnezeiască? Nicidecum! Sfântul Apostol Pavel spune despre femei (ce e drept, despre văduve), că e mai bine să se recăsătorească decât să ardă în focul ispitei (1 Corinteni 7, 9). Fiecare trebuie să fie însă conștient de starea în care se află și să evite repetarea greșelii. Pentru neputințele lumii, Biserica Ortodoxă acceptă a doua, ba chiar și a treia căsătorie. Dar ele nu mai sunt Sfinte Taine, ci lucrări sfințitoare, de binecuvântare, din dragoste pentru oamenii slabi. Luarea-aminte este însă cheia dreptății!