Pentru cine a străbătut fie și o dimineață străzile Capernaumului înțelege de ce atât de mult orașul acesta pescăresc, și nu numai, a fost numit orașul sau cetatea lui Iisus. Nu doar minunile sau propovăduirea Lui în cetate au dat numele acesta, ci și o remarcabilă apropiere a Mântuitorului de înțelegerea celor ce locuiau Capernaumul. Un fel de creuzet uman în care încăpem și acum toți. Cetate de țărm și vamă, plină de pescari și neguțători, oameni credincioși și păgâni aflați în slujba Romei, vameși și farisei plini de știință, Capernaumul ne va cuprinde pe toți în hotarele sale de duh. Capitolul ce ne povestește despre întâlnirea dintre Mântuitorul și sutașul roman începe cu desprinderea cititorului de Predica de pe Munte. Ultimul verset din capitolul 7 al Evangheliei lui Matei – vameș și el în Capernaum la vremea începutului – consemnează reacția mulțimii ce-L însoțea pe Hristos: „...Îi învăța pe ei ca Unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor” (Matei 7, 29). Ce putere simțeau oamenii aceștia în Domnul Hristos și nu simțeau în oamenii Cărții? Puterea iubirii. Hristos nu-i învăța ca Unul ce vrea să-i pună la colț ori să le strice liniștea și atât. Ci dovedea mereu că-i iubește, că le pasă de ei.

Dacă privim spre cele săvârșite de Mântuitorul în Capernaum veți vedea cum Domnul nu teoretizează. Unde simte credința omul voiește și El vindecarea lui. Priviți spre vindecarea leprosului împlinită dinaintea vindecării sutașului. E simplă. Omul bolnav, lepros, nu pierde nici el timp cu teoretizări. E lepros. Deci – dacă e să ne luăm după cărturari – nu există. Nu mai are niciun drept altul decât acela de a cerși și de a-și aștepta moartea. Mântuitorul refuză decăderea aceasta a omului din subiect al iubirii în subiect al umilirii, al pierderii chipului divin în favoarea dezinteresului uman. Nu înseamnă că încalcă Legea – îl trimite și pe acesta ca pe cei nouă din pilda vindecării celor 10 leproși plus unul, samarineanul interzis, la templu – să se arate preoților și să plătească darul pe care l-a rânduit Moise, spre mărturie lor (Matei 8, 4). E ceva în întâlnirile Mântuitorului cu oamenii aflați în marginea morții prin care ne transmite mereu că refuză să o lase pe aceasta biruitoare peste noi. Cert, Sfântul Matei ne descoperă o pedagogie a vindecării sub Lege (leprosul) și sub Har (sluga sutașului). 

Pe când intră în Capernaum, Domnul este întâmpinat de un sutaș roman. E important locul întâlnirii? Fără doar și poate. Sutașul era comandant al unei trupe dușmane. Un „lepros” pentru cărturari, farisei ori sicari. Faptul că iese în calea Lui cu smerenie ne dovedește ca fiind real ce spun evreii din Capernaum despre soldatul-dușman în descrierea episodului de către Luca: „Vrednic este să-i faci lui aceasta căci iubește neamul nostru și el ne-a zidit sinagoga” (Luca 7, 4-5). Un om care le schimbase optica asupra dușmanului? O lingușeală și atât? Faptul că Iisus răspunde cererii sutașului de a-i fi vindecată sluga mă duce cu gândul că Mântuitorul înțelege suportul comunității către cel care înțelesese nevoile comunității din Capernaum. Omul cere vindecarea slugii sale. Cine știe cât de important este omul ce te însoțește în bătălii știe și ce zice sutașul. Sluga lui de încredere zăcea în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Nu știm nimic alta despre el și nici Mântuitorul nu-i cere vreun certificat de cetățenie ori de puritate religioasă. Se simte în atitudine că este Dumnezeul tuturor. Și că nu are a pierde pe nimeni. 

Sutaș. Om sub arme. Dușman al poporului lui Israel care construiește poporului sinagogă. E un om paradox cum este și cerea lui de a-i vindeca omul fără a-i trece pragul, ci știind că un cuvânt al Mântuitorului vindecă. Om sub stăpânire știe că preia păcatul stăpânirii. Străin știe ce înseamnă străinul. Iese din cetate pentru că simte că nu aparține cetății. Simte că Iisus caută oameni nu etnii, nu nații și nu armate. Nu religiosul din om, ci credința. Care este dincolo de neam ori etnie, dincolo de națiune ori putere politică. Nu-l cheamă la respect pe Dumnezeu-Omul, ci acordă respect Acestuia. Tare mi-e drag sutașul. Ne învață nu doar smerenia, ci și să înțelegem că nimic nu ne dă dreptul de a cere lui Dumnezeu câte ceva ca și cum noi am fi perfecți, iar El subordonatul nostru. Nu interoghează Adevărul, ci cheamă Adevărul. Să-l sprijine într-o vindecare de slugă. Sluga dușmanului ne dovedește încă o dată prețiozitatea fiecărui om în raport cu Iubirea lui Dumnezeu. Nu. Nu avem un Dumnezeu năzuros și plin de moralisme. El știe că e Dumnezeu. Nu simte nevoia să ne dovedească vreo putere. Nu are nimic spectacular în reconstrucția omului rănit de boală.

Mereu momentul acesta îmi aduce aminte de medicii de pe Urgențe ori din ATI care știu că vindecarea omului nu ține de starea lui economică sau morală. Că nu e timp de ținut prelegeri când prinzi vena sau intubezi un accidentat ori victima vreunui atac. Ei reacționează cu instinctul puterii pe care o dă Dumnezeu. Nu judecă. Acționează spre binele celuilalt. Desigur că de pe tușe, și Doamne câte tușe avem în ultimul timp, mereu mai mari parcă decât terenul de joc uman, vocile care se aud pot face teorie ori să dezvolte filozofii ale intervenției. Dar pentru ei sunt valoroase toate secundele. Nu, nu ale noastre, ci ale celui aflat în situație de criză. E ce ne învață Domnul Hristos aici. Contează medierea făcută către el de către sutaș? Fără îndoială. Mărturia sutașului nu-l arată sfânt și nici măcar iudeu. Ce vede Hristos în acesta? Că cerea cu putere, cu acea putere pe care oamenii din Capernaum tocmai o descoperiseră în propovăduirea Mântuitorului. 

Ce om și sutașul: L-a făcut pe Dumnezeul minunilor să se minuneze! Faptul că Domnul insistă pe unicitatea sutașului – „la nimeni din Israel nu am găsit atâta credință (Matei 8, 10) – m-a dus cu gândul la Părintele Ion Bria, distins mărturisitor al Evangheliei într-un mediu ce semăna teribil cu Capernaumul. Ne spunea că aici avem un avertisment. Anume? Acela că dacă nu vom fi asemenea sutașului se va lua de la noi Ortodoxia și se va da altora vrednici de ea. Prima dată credeam că glumește inteligent, cum o făcea mereu. Acum, după ani buni, înțeleg câtă dreptate avea. Icoana acestui străin căruia Iisus Hristos îi vindecă sluga ne învață că străin nu-ți este cel de alt neam, etnie, limbă ori credință, ci acela care-l înstrăinează pe aproapele de dragostea sa. Cel care refuză iubirea ca putere ce vindecă „străinia” dintre oameni. Înstrăinarea socială ori personală. Și refuzând, batjocorește!

M-am întrebat dese ori dacă Domnul Hristos ar fi putut fi răstignit în Capernaum. Desigur că din punct de vede al misiunii mesianice Mântuitorului nu era posibil, ratându-se profețiile și adevărurile din ele. Dar așa, uman, între limitele culturii noastre de gândire? Mi-e greu de crezut. De altfel un text străvechi, din Evangheliile Apocrife, surprinde tristețea din Capernaum când oamenii săi au aflat despre Răstignirea Domnului. Nu în zadar Acesta, Înviatul nostru, Iubirea noastră Înviată, se arată Apostolilor la țărmul Mării Galileei, aproape de Capernaum. Acolo știa că iubirea nu scăzuse și că sutașul n-ar fi îngăduit fără reacție, strict funcționărește, moartea Sa. Poate e doar percepția mea. De aceea, ratând de două ori intrarea în Capernaum, n-am disperat ca un turist ce nu-și cunoaște Dumnezeul Cel Viu. Am rămas la poartă cerându-i să-mi vindece sluga din sufletul meu. Care zace dese ori în friguri și slăbănogeală și chinuindu-se cumplit. Și am călcat apoi pe țărm. Mulțumindu-i Mântuitorului că nu ne-a închis Împărăția. Ci a desăvârșit-o. În dragostea sa!