La țărmul Mării Galileei, dis de dimineață. Știm asta pentru că în vreme ce Domnul stă lângă lacul Ghenizaret, vede coborând din corăbii pescari obosiți. O noapte deloc cu rod. Spălau deja mrejele. Le curățau. Semn că ce prinseseră nu era de valoare. Din multele soiuri de pești din lacul mare o parte nu erau bune de mâncat (koșer) altele nu puteau fi mâncate că nu erau bune la gust (vreo 20 de soiuri). Vedem după gesturi o undă de epuizare supărată.

Domnul cere o corabie, a lui Simon, rugându-l să o depărteze de la țărm. Și propovăduiește. Propovăduiește celor ce se îmbulzeau la cuvânt. Care nu se ascultă la înghesuială ci în liniște. O depărtare de țărm benefică – am zice – pentru a fi înțeles ce spune Hristos. Un amvon natural. Cum vor mai fi în viața de propovăduire a Domnului. Ce este special în ziua aceasta de o reține Luca? Domnul – care nu este pescar, să ne înțelegem – îndeamnă pe încercații pescuitori din echipa corabiei lui Simon să iasă în larg. În latină termenul este incredibil de  darnic. Domnul zice: duc in altum. Dar asta înseamnă și ieșiți în larg și ieșiți la adânc și înălțime (de unde altitudine și atitudine deopotrivă). Cuvântul ebraic surprinde, la fel, mai multe laturi din care pescarii ce rataseră o noapte de pescuit aleg pe cea care-i privește: ies în larg, de unde tocmai veniseră fără rod de pește.

Ce-i încuraja să aibă încredere în Iisus? De vreme ce trăseseră corabia aproape de țărm spre a vorbi El, putem bănui două lucruri. Îl știau oarecum drept învățător al Legii și l-au ascultat propovăduind mulțimii. Ei. Care petrecuseră toată noaptea în priveghere, lungiseră privegherea cu propovăduirea. Putem să le bănuim oboseala. Dar și alipirea de Omul acesta care părea că are lipici la tot omul sincer. Simon, cel puțin, rămăsese vigilent la cârma corăbiei sale pescărești. Nu se putea altfel. Căci orice vânt ori val, altfel, ar fi aruncat în apă prețiosul vorbitor ce-i alesese corabia  drept amvon. Mândrie? Orgoliu de profesionist? Le vindecă îndată Domnul căci după ce-i scoate iar în larg cere să arunce mrejele. Simon e îndoielnic, dar cinstit. Îi spune lui Hristos despre truda nopții și despre sărăcia rodului. Dar, spune el, „după cuvântul Tău, voi arunca mrejele” (Luca 5.5). Și cuvântul se adeverește adevăr. Căci mulțime mare de pește se prinde în mreajă. Aproape că se rup. Irumpe parcă apa cu răspuns la poruncă. Apa, semnul creației dintâi, se supune poruncii Creatorului. Așa cum omul-Simon, care va deveni piatra pe care se zidește Biserica, ne reprezintă pe toți oamenii care am priceput, în sfârșit, că ascultarea este mecanismul dinamic al lumii în care Domnul ne așază. E o cută de Rai aici în text. O abundență edenică. Și Simon. Vindecând de părere de sine, autosuficientă, omul din el.

Ce apare minunat, dincolo de minunea ca atare, este faptul că echipa Simon cheamă cealaltă echipă în ajutor. Cum de nu plecaseră și ceilalți la binemeritata odihnă? Probabil voiau să vadă ce se întâmplă. Fuseseră și ei cu Simon în noaptea grea. Nici mrejele lor nu prinseseră nimic. Și ei, probabil copleșiți de emoția din jur, ascultaseră cuvintele Celui Care acum părea că- i săturase de pești pe cei din cealaltă echipă. Ei oricum, ne spune arheologia specializată în social, cam așa lucrau. Mrejele erau prinse între corăbii și nu prea pescuiau singuratic. Împărțeau apoi roada efortului între ei, plătind vămii romane de pe țărm, zeciuielii de la sinagogă și Templu, datoriile către Regat, plus cine știe ce alte dări. Mergeau acasă, dese ori, fără nimic, dar cu datoriile împlinite. Ori cu puțin. Un puțin din care parte vindeau ca să poată plăti brutarul ori vierul ori țesătorul ori tâmplarul...Oameni săraci. Cu o unitate de duh dată și de sărăcie nu doar de credință. De aici îngenuncherea lui Simon, acolo, pe propria lui corabie. Stăpânul corabiei îngenuncheat dinaintea Stăpânului lumii. Cu smerenia unui învins bucuros să se predea Lui. Acel „ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Luca 5.8) arată că Simon înțelege că altceva decât simpla intuiție pescărească îl făcuse pe Hristos să îi mâne în larg. Și să umple mrejele. Pescuitul peștilor le explicase – pe limba lor, direct – ce le spusese Domnul în predica pe care o rostise de pe corabie către oamenii de pe țărm. Imaginea lucanică e simplă: mulțime de oameni pe țărm, mulțime de pești în mreajă. Un ospăț din belșug. Și unii și alții sunt aduși la Hristos. Parte din cuvinte par „momeală” pentru mântuire. Iar pescuitului propriu-zis cel mai de preț îi este liniștea. Tăcerea – momeala care crește liniștea ce aduce binele. Inclusiv material. Rumoarea, lăsată pe țărm, sporește în auzirea lui Dumnezeu.

Spaimă. E cuvântul lui Luca. Și cu Simon sunt înspăimântați Iacov și Ioan, fii lui Zevedeu, oamenii din echipa lui Simon. Nu. Nu comparați spaima lor de ceea ce înțeleg cu spaima noastră de ceea ce nu înțelegem. Spaima noastră este a omului mândru care credea că le știe și le stăpânește pe toate. Spaima lor este tocmai din aceea că înțeleg că îl au cu ei pe Singurul care le știe și le stăpânește pe toate. Nu este o demonstrație de pescuire minunată textul acesta de la Luca. El vădește, a câta oară, grija lui Hristos de a nu ne socoti doar materiali ori doar spirituali. Arată profunda cunoaștere a firii noastre și așezarea ei în curajul necesar vieții. Interesant. Pentru că dacă socotim noaptea drept moarte iar noaptea fără rod urmarea unei vieți fără rod, povestea curge în favoarea încurajării nădejdii noastre. Pe țărm pare totul pierdut. În mare, printre curenți și vârtejuri, viețile pescarilor recapătă sens. Un sens fundamental legat de Hristos. Cum nu și l-ar fi dorit pescarii pe Domnul Hristos de-a pururi cu ei pe corabie? Ce sursă deplină de pescuit este sfatul Său. În schimb, chemați de Hristos să devină pescari de oameni, pescarii Simon, Iacov și Ioan lasă tot și-i urmează Lui. Înțeleseseră că nu-i vorba de pești aici. Și nici de înfruntat sărăcia. Și nici numai de cuvinte. Și nici de simplu belșug omenesc. Parola acestei schimbări? Nu te teme!

Și toate acestea pentru că „pe când mulțimea Îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu”, Domnul Iisus Hristos alege corăbioara unor săraci pescari obosiți. Din corabie face amvon. Din ei, pescari de oameni. Dumnezeul nostru, care nu are a pierde pe nimeni!

Sursa: tribuna.ro