Oamenii nu pot urma calea cea dreaptă nu pentru că n-ar avea călăuză, ci pentru că au prea multe. Şi încă dintr-o pricină, arătată de Proorocul Ieremia prin aceste cuvinte: Ştiu, Doamne, că nu este a omului calea lui, nici bărbat va merge şi va isprăvi călătoria sa (Ier. 10, 23).

Dar cine ne va arăta calea? Numai Cel în a cărui stăpânire este viaţa omului. Numai Cel ce ne-a trimis pe acest drum al vieţii ne poate fi cale şi călăuză. Căci numai El ştie cele două capete ale căii, începutul şi sfârşitul. Şi cine ar putea şti acestea, dacă nu a fost de faţă la zidirea lumii şi dacă nu este în stare să prevadă sfârşitul lumii zidite? Furnica, ce îşi măsoară cărarea ei în milimetri, nu ne poate spune nimic despre calea noastră lungă de kilometri; cum ar putea omul însuşi, logodnic al morţii încă din leagăn, să înfăţişeze călătoria omenirii de mii de ani, de vreme ce propria sa călătorie în lumea aceasta ţine o clipă sau două după socoteala Ziditorului vremilor, înaintea Căruia o mie de ani sunt ca o zi? Din pricina acestei desăvârşite nepriceperi şi neputinţe, oamenii începuturilor de la întunecarea lui Adam s-au tot înşelat cu privire la cale. Căci multe căi li s-au părut drepte, dar de fapt numai una este calea cea dreaptă, iar toate celelalte sunt greşite. Cu mult înainte de Hristos, înainte de noua socotire a anilor, înainte de capitolul Mesianic din istorie, a văzut acestea şi preaînţeleptul Solomon, zicând: Este cale, care pare oamenilor dreaptă; iar sfârşitul ei duce în fundul iadului (Pil. 14, 12).[…]

Cu adevărat, nicicând de la Adam nu au fost mai multe călăuze mincinoase decât în veacul al douăzecilea. Şi în toate veacurile, ca şi în acesta, este o singură cale bună şi o singură călăuză adevărată – Domnul Iisus Hristos, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul şi Răscumpărătorul oamenilor.

(Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, Prin fereastra temniţei, Editura Predania, Bucureşti, 2007, pp. 68-69)