„Asemănarea” cu Dumnezeu o realizează omul întreg: trup și suflet; deci și trupul trebuie să se înduhovnicească, sa se subțieze, pentru a fi străbătut de duh, pentru a se face unealta duhului. Nevoințele cele mai multe ale Părinților: postul, privegherea de toată noaptea, lacrimile nesecate, răbdarea lipsurilor și a necazurilor și ostenelile de tot felul și toată necontenita silire a firii, tocmai aceasta urmăresc: strunirea trupului, omorârea pornirilor pătimașe din trup, adică omorârea morții din om. Ele sunt moartea cea făcătoare de viață, care întărește firea, pun rânduială în viața lăuntrică și ne fac tot mai asemănători cu Dumnezeu.

De ce îți omori așa trupul? întreabă un frate pe un mult nevoitor sihastru. Ca să nu mă omoare el pe mine, îi răspunde bătrânul. Prin aceasta însă Părinții s-au făcut „pildă de faptă bună” și povățuitori celor ce bine călătoresc și s-au învrednicit a dobândi bunătățile cele veșnice și a vedea nemijlocit Sfânta Treime. Pomenirea Părinților nevoitori ne atrage atenția asupra acestei îndoite lucrări de înnoire a omului: sufletească și trupească. Pe lângă virtuțile sufletești trebuiesc adăugate și virtuțile trupești; sau, mai bine zis, ele trebuie să meargă împreună, căci amândouă și împreună lucrează la creșterea omului duhovnicesc.

(Protosinghelul Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, meditații duhovnicești la vremea Triodului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, pp. 34-35)