Psihoterapia este pentru oamenii care n-au credință. Pe aceștia nu poți să-i angajezi prin credința în Dumnezeu – de exemplu, să le spui: „Du-te și fă-ți un Maslu”. Pe unul dintre aceștia nu-l interesează treaba asta, și atunci lucri la el cu psihoterapia. Celui credincios îi spui: „Toată darea cea bună și tot darul de sus este, pogorând de la Părintele luminilor” (Iacov 1, 17). Du-te și tu la biserică, uite, se face Maslu, du-te și primește ajutor de la Dumnezeu.

Dar să știți că pe oameni îi poți ajuta numai în măsura în care îi și luminezi, în sensul că unii care cred că li se fac 700 de masluri, se fac sănătoși ș.a.m.d.. Sunt oameni care nu se fac sănătoși niciodată fiindcă așa le-a rânduit Dumnezeu calea. Apoi, pentru infirmități nu se fac masluri; ele se fac pentru boli propriu-zise și nu atât pentru vindecare – deși se cere vindecarea – cât pentru iertarea păcatelor, pentru înzdrăvenirea omului, pentru a-și putea duce partea de suferință. Acum văd că există o atmosferă de genul: „Vai, să facem atâtea și atâtea masluri, să ne ducem acolo și dincolo”. Eu cred că lucrurile trebuie lăsate mai mult în voia lui Dumnezeu decât în „hei-rup”-ul nostru.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 117)